Efectul Echochamber (sau de ce fictiunea este mai reala decat realitatea)

4 mai 2021 - 19 Comentarii
img

Articolul asta este o continuare a emailului anterior, trimis catre abonatii mei, cand povesteam ca suntem in lansare cu o noua de carte – “Inutilii”, scrisa de una dintre elevele mele, din Scoala de Scris. Spuneam data trecuta ca este o carte cu o tema extrem de ofertanta, o distopie care pare mai reala ca oricand:

Intr-o lume postapocaliptica, de dupa al III-lea Razboi Mondial, batranii sunt sacrificati, prin lege, de catre adolescenti, intr-un Ritual de Primenire care le confera statutul de adulti, in societatea lor.

Cartea este un exercitiu extrem de puternic de empatie, dar si de imaginatie. Si totul a pornit de la perceptia pe care o avem, deseori, in societatea romaneasca – cum ca “batranii” ne trag inapoi. Ca ne-ar fi mai bine fara ei.

Autoarea nu face decat sa iti arate o realitate alternativa, in care se intampla asta. O realitate in care “tinerii”, persoane aflate in plina putere, decid sa renunte la vechile invataturi si la “Sfatul Batranilor” din tara proprie.

Este un roman distopic, profund psihologic, cutremurator. Seamana extrem de mult cu Jocurile Foamei, dar are elemente specifice din Ferma animalelor sau 1984 ale lui George Orwell. Diferenta este ca acest roman pare mai actual, prin prisma realitatii pe care o traim.

Iar raspunsurile nu au intarziat sa apara:

“De Paste, am deschis telefonul, ti-am citit emailul, am vazut videoul cu Cornelia – si mi-am zis >Trebuie sa am cartea asta<!”
Alex.

“Daca sunt la fel de bune ca ultimele carti scoase de tine, pot spune ca ti-ai castigat un fan pe viata. Exista un stil pe care il recunosc, sunt carti ca alea din afara, pe care le citesti din scoarta in scoarta si care, la final, te lasa mestecand ganduri despre ce tocmai ai trait.”
Marcela

Dincolo, insa, de mesaje de entuziasm si incurajare, au aparut si intrebari care au sens, in imaginea de ansamblu din Romania:

“Nu inteleg. Poti sa scrii sau sa publici carti care sa invete oamenii ceva, nu fictiune. Insa pari extrem de angrenat in povestea asta cu fictiunea si nu prea inteleg de ce. De-asta am si zis sa iti scriu, pentru ca eu nu vad raspunsul, poate imi scapa ceva. De ce fictiune?”
Laura

Ultimii ani mi i-am dedicat aproape exclusiv documentarii storytelling-ului, modalitatilor de scriere imersiva, scriere terapeutica, dar si comerciala, in acelasi timp. Eu sunt omul cu “scrisul”, cu miturile, cu modul in care putem sa schimbam cultural o societate intreaga prin povesti.

Asa ca, pe fundal, ramane intrebarea asta care tot palpaie: De ce? Cand poti sa faci atat de multe, care par mai importante.

Iar raspunsul meu, pe scurt, este: Pentru ca este fictiunea este cel mai important lucru dintr-o societate, chit ca ne dam seama, chit ca nu.

Ai putina rabdare cu mine si lasa-te purtat de randurile mele. O sa merite.

 

“Comediantii arata adevarul din ceata si publicul rade!”

Este o replica spusa de catre celebrul clinician Jordan Peterson, intr-un interviu recent, oferit comediantului in plina ascensiune, Andrew Schulz.

Ca paranteza scurta, eu urmaresc cam tot ce se poate urmari, cand vine vorba de intelectuali ai secolului al XXI-lea, de oameni care sunt inaintea timpurilor lor, prin modul in care gandesc sau vad viata. Jordan Peterson este unul dintre ei (pe langa Sam Harris, Nassim Thaleb, Yuval Harrari – dar si altii, de multe ori aflati in conflict ideologic, unii cu altii).

Intr-unul dintre interviurile recente, comediantul Andrew Schulz incerca sa ii explice importanta stand-ului si ce presupune sa faci o gluma, riscand ca publicul sa se simte ofensat:

“Glumele nu sunt reale!”, i-a spus Schulz, lui Peterson. “Tocmai despre asta este vorba in comedie, mintim sau exageram tot timpul, dar emotia din interiorul unei glume este reala! Problema este ca multi dintre noi nu vor sa recunoasca emotia din interiorul glumei.”

Atunci a intervenit Jordan Peterson, oferind, probabil, cea mai buna explicatie posibila stand-up-ului, povestilor, miturilor, storytelling-ului, fictiunii in general!

“Este ca si cum ai ascunde adevarul in ceata, iar comediantii asta fac! Comediantii dau ceata la o parte si arata adevarul din ceata. Publicul rade si recunosc acel adevar, atat de ingropat in ei: >Da, este adevarul.<

Si a continuat in explicatia lui:

“Si stand-up-ul nu este minciuna! O gluma nu este minciuna, este fictiune! Iar fictiunea este mai importanta decat adevarul, pentru ca este mai adevarat decat adevarul insusi.”

Fictiunea este mai importanta decat adevarul, pentru ca este mai adevarat decat el. Pare o replica redundanta, la esenta. Cum sa fie fictiunea mai adevarata decat adevarul?

“Gandeste-te la asta,” a spus Jordan, incepand sa bata aerul cu mainile, “un roman bun este mai realist decat viata in sine. Cine ar vrea sa citeasca despre de cate ori clipesti intr-o zi, de cand te trezesti, dimineata? Nimeni! Un roman sintetizeaza viata pana in punctul in care exprima ce este important si real pentru foarte multi oameni. Este hypertrue, este mai adevarat decat adevarul si de-asta fictiunea este atat de importanta.”

Pentru ca ne ajuta sa exploram acest adevar, care de multe ori este al naibii de subiectiv.

THE ECHOCHAMBER (sau realitatea din bula de social media)

Ceea ce urmeaza sa scriu este o parere personala la care m-am gandit foarte mult, in ultima perioada: pericolul no. 1 in secolul al XXI-lea este dat de tribalism. Tehnologia, internetul, conectivitatea, canalele de social media in special – ne-au dat, cu toate, o platforma. Simtim ca avem cu totii o voce. Astazi toata lumea are o voce, vrea sa se faca auzit, vrea sa fie important, sa ajute in lupta impotriva raului.

Problema este data de algoritmul din spate, atunci cand ne comunicam ideile. Platformele de social media (dar si stirile ne vin in acelasi format), ne prezinta parerile cu care suntem de acord. Este ceea ce in engleza se numeste Echochamber. Noi, romanii, ii spunem “bula”.

Echochamber, in traducere directa – “camera de ecou”, este efectul pe care il are comunicare, atunci cand convingerile personale (parerile) sunt confirmate, intarite si amplificate de prin repetitie constanta, in interiorul unui sistem inchis. Sistem care respinge alte pareri (le face invizibile, in fapt).

In fapt, atunci cand postam ceva / sau prin stirile pe care le urmarim, tot exteriorul nostru “virtual” ne da dreptate: oamenii, “prietenii” nostri, ne confirma ca ceea ce spunem este adevarat, stirile care apar in feed-uri si in cautari ne confirma ceea ce stiam deja, reclamele sunt si ele in linie cu ceea ce credem, filmele, muzica – TOT.

Devenim posesori legitimi ai adevarului.

Problema este ca fiecare om traieste aceeasi realitate, chit ca el are alt adevar decat tine.

Daca tu crezi ca vaccinurile sunt singura cale ca sa obtii revenirea la o viata normala, “internetul” iti va da sa consumi absolut tot ce tine de vaccinuri care sa iti confirme credinta ta. La fel si in cazul celor care cred ca vaccinurile nu ajuta la nimic.

Traim in lumi separate, cand cei doi se ciocnesc, se ciocnesc cu forta intregii autoritati date de “audienta” personala. Ies scantei, suntem “socati” de ce scot ceilalti pe gura, ii demonizam, ne urlam dreptatea. Ironia este ca bula noastra preia urletul nostru si ne aplauda, in continuare.

Si ajungem sa ne uram. Cu totii.

Asta este efectul celui care vorbeste in camera care doar iti ofera propriul ecou.

Nu mai stim sa comunicam in afara parerilor noastre, nu mai stim sa ascultam alte pareri, nu mai stim sa argumentam “empatic”, sa intelegem situatia celuilalt, credintele lui. Ne credem mai destepti decat suntem. Nu ne mai auzim.

Si aici intervine fictiunea, care este mai importanta ca oricand!

Ce face fictiunea?

Cand citeam, la 10-11 ani, o carte de Jack London, cu niste exploratori de la Polul Nord care erau urmariti de o haita de lupi, imi extindeam perceptia cu privire la realitatea posibila. Eram, pret de cateva ore, un explorator, pe sanie, urland la cainii de tractiune din fata mea, mereu cu un ochi in spate si cu urechile ciulite la urletele dimprejur.

Eram acolo! Calatoream, cu puterea gandului, din Polul Nord pe Nil, de pe Nil direct in jungla amazoniana, doar ca sa nimeresc langa un samurai, din lumea nipona, care se pregatea sa isi faca seppuku.

La televizor nu era mare lucru (la inceputul anilor ’90), nu existau calculatoare, asa ca aveam doar doua activitati principale, cu care imi omoram timpul: cand ieseam din casa, jucam fotbal, cand intram in casa, puteam mana pe o carte.

Iar efectul asta era: traiam alte vieti.

Astazi nu mai citim / consumam storytelling din acelasi motiv. Pentru ca stim deja TOT. Este atata informatie in jurul nostru, incat nu mai este atat de incitant sa aflam despre lumea aborigenilor din Australia sau a vanatorilor de balene din Marea Bering. In fapt, relatarile astea ne cam plictisesc.

Scopul consumului de fictiune s-a schimbat in ceva mult mai profund.

Astazi fictiunea este un exercitiu de empatie si de imaginatie. Cand urmaresti o poveste, o faci intrand in pielea “celuilalt”, din cealalta bula. Esti impotriva batranilor, care voteaza mereu gresit, care ne tine societatea pe loc de atata timp? Crezi ca fara ei societatea noastra ar evolua mult mai repede?

Atunci apare un autor care se joaca in concepte, caruia nu ii e frica sa exploreze si care isi spune: “hai sa ne omoram bunicii, hai sa vedem cum se simte asta”.

Si, in loc de explorator la polul nord, astazi esti un explorator emotional. Pentru ca una este sa postezi plin de ura pe facebook si sa ti se dea dreptate de catre cei care te urmaresc… si alta este sa iti vezi propriul bunic, legat de o barca, stropit cu benzina. Iar tu sa fii nevoit sa ridici arcul, cu sageata arzand, sa te uiti in ochii lui si sa tragi.

Da, fictiunea este minciuna, daca o iei ad literam.

Dar este mai adevarata decat adevarul, pentru ca preia esenta unor trairi pe care le ai deja. Iti arata adevarul din ceata.

O “alta carte” politista!

Cand lansam cartile StoryCraft, de obicei o facem “la pachet”: doua titluri, doi autori, doua genuri diferite, de multe ori. Sunt doua motive aici, pe de-o parte din ratiuni de efort (este mai usor sa lansam doua titluri concomitent, decat unul singur), dar si de misiune (scopul nostru este sa provocam oamenii sa iasa din zona de confort si sa citeasca si carti pe care nu le-ar citi in mod normal).

Daca “Inutilii”, de Cornelia Voiculescu, este o distopie, a doua, numita “Pretul Sangelui”, de Catalin Ionita, este o carte politista/mister clasica, as putea sa spun.

Ai putea sa spui ca este doar “o alta carte politista” si nimic altceva. Este o carte despre un detectiv care a fost inselat de sotie si care i-a luat, la divort, copilul. Cazut in patima alcoolului, falit, fara sa mai fi luat vreun caz de mai bine de jumatate de an, se intampla ceva care il pune pe picioare urgent.

De-asta zic, pentru ca poate fi “o alta carte politista, dar daca il intrebi pe Catalin, el o sa iti spuna franc:

“Este realitatea tatalui care ar fi in stare sa faca orice, ca sa isi salveze copilul.”

Un alt exercitiu de empatie, cu alte cuvinte. Detectivul, alcoolic, fara caz luat de sase luni, afla ca fetita lui de doar sase ani a suferit un atac de cord si ca are nevoie de o operatie foarte costisitoare.

Tu ce ai face in locul lui? Te-ar pune pe picioare o astfel de situatie?



Pe 7 mai avem “Spring Book Pack”, o dubla lansare de carte pe StoryCraft Publishing. Ce iti propune micuta editura StoryCraft?

Iti va propune, de fiecare data, autori romani care merita cititi.

Ne antrenam ca sa scriem carti din ce in ce mai bune, care sa te ajute pe tine. Sa explorezi propriile perceptii si trairi, dincolo de tribalismul care ne caracterizeaza pe toti, astazi.



Cu drag,
Daniel.

PS: daca ai ratat teaserul de la Cornelia, il ai mai jos:



PPS: o sa facem publice si videourile “intregi” cu cei doi autori. Pe 7 mai lansam si o sa avem un superpret, pentru cele doua carti.

PPPS: orice cuvant de incurajare este aer curat pentru noi. (lasa un comentariu mai jos cu parerea ta despre fictiune si importanta ei in societatea in care traim)

19 comentarii

  • Cristian says:

    Fictiunea este un exercitiu de empatie si imaginatie! Imi place ideea asta..pentru sunt unele carti atat de bine scrise ca te “fura” povestea lor0 Ma gandesc acum la “Dune” a lui Frank Herbert care ma nu inceteaza sa ma uimeasca, mai ales acum cand pot intui o parte din proces. Este fascinanta partea de “crafting” 🙂

    • Gabriela Dumitrescu says:

      Am rămas cu ideea asta de la cursul tău: empatie și imaginație = poveste
      Eu mi-o traduc așa: când vrei sa fii auzit cu adevărat și sa aduci o contribuție (ii poți spune influența, mie îmi place termenul, e mai degrabă despre modele și inspiratie), atunci pune mâna și scrie. Povesti, bineînțeles. Acolo poți fi mereu tu pentru ca este despre inima și emoție.
      Mulțumim pentru articol,
      🌏🐣

  • Catalin says:

    Din punctul asta de vedere da, e foarte important sa te joci cu conceptele. Sa il pui pe cititor fata in fata cu o realitate propusa care imbraca toate fatetele unui concept vag cu care poate cocheteaza fara a intelege pe deplin implicatiile, poate fi extrem de valoros pentru el, mai presus decat reafirmarile lipsite de substanta pe care le primeste din propria bula.

  • Patricia G says:

    M-am teleportat in copilarie, inainte de perioada in care am inceput sa preiau cu ‘maturitate’ sarcini precum a ajuta prin casa, cand era OK sa stau pe sezlong in gradina si sa citesc. Citeam si ma regaseam in povesti, in care imi batea inima cu putere pe masura ce intorceam pagina cu pagina si citeam carte dupa carte, traind emotii pe care viata, realitatea mea nu mi le putea oferi. Apoi s-a intamplat ceva, am inteles ca nu e OK sa ma plimb de mana cu personajele din cartile ce imi picau in mana, sa fiu eroina sau sa ma identific cu acele personaje, cu a lor lupta. Asa ca le-am ingropat, si ani de zile am cautat carti care sa ma dezvolte, si care sa ma faca sa ma simt parca si mai rau, pentru ca nu mai aveam de a face cu calatoria eroului, ci cu o realitate imperfecta, murdara si grea, in care eu aveam multe de reparat. Usor dar sigur, cand realitatea de azi e cum e fictiunea m-a salvat, de aceea am reinceput sa ma asez pe sezlong la soare si sa citesc carti de fictiune.

    • 🙂 O sa vin si cu studii pe zona de neuroscience. Se pare ca fiction ne dezvolta emotional, ne ajuta sa avem un limbaj mai bogat, o argumentatie mai puternica – dar ne si ajuta sa ne concentram pe un singur task, fara sa mai fim intrerupti la infinit, din exterior. Capacitatea de a intra in stare de flux este ridicata.

      Astazi capacitatea de a ramane conectat la o singura sarcina pare a fi o superputere.

      • Patricia G says:

        Abia astept sa citesc despre asta 🙂 Fara indoiala, personal am simtit si simt ca fictiunea are acest rol, de a ne dezvoltare, ne face creativi si ne da putere sa ramane conectati la ceea ce facem, intr-o lumea in care apar focuri ce au nevoie sa fie stinse ieri.

  • Loredana says:

    Ce mult mi-a plăcut ideea aceasta: ”Ficțiunea este mai adevărată decât adevărul.”” Simțeam acest fapt, dar tu l-ai pus în cuvintele pe care eu nu le găseam. Adevărul este brut. Ficțiunea conține adevăr și transmite o emoție. Este completă. Deci mult mai adevărată. Foarte faină observația!

    • :)) Este un pic contraintuitiv, la inceput. Dar prin fictiune ducem o batalie culturala pe care TREBUIE sa o castigam, daca vrem sa progresam ca societate.

      O carte si poate schimba complet valori si credinte, la nivel cultural.

      Avem, de exemplu, in plan – sa scoatem o carte despre bullying – iar intrebarea care a venit din public a fost: de ce nu facem publice statisticile?

      Pentru ca nimanui nu-i pasa de statistici. Dar cand faci imersiune pe un personaj “caruia i se intampla lucruri”, faci si educatie si oferi si un pic de entertainment pe parcurs. Intra in tine foarte profund.

  • Ionel says:

    Daca realitatea ar fi fost mai importanta decat fictiunea am fi avut toti abonament la televiziunile de stiri in loc de Netflix si HBO.

  • Adina says:

    “Fictiunea este mai adevarata decat adevarul” pentru ca trece dincolo de ceea ce suntem capabili sa acceptam ca “adevarat” si “real” la un moment dat. Fictiunea forteaza niste limite care maine sau poate chiar azi, intr-o societate izolata si inca necunoscuta sau intr-o alta dimensiune, ar putea fi realitatea altcuiva. Mai mult, fictiunea ne forteaza sa luam in considerare situatii si posibilitati care ne trezesc emotii inconfortabile si care ridica, firesc si necesar, niste intrebari esentiale: “Ce as face eu in aceasta situatie? Ce spune alegerea mea despre mine? Care sunt valorile mele si cat de congruenta este existenta mea cu aceste valori?”

  • Gabriel R. says:

    Felicitari pentru initiativa de a promova tineri scriitori. Este evident ca cititul aduce multe beneficii celor care-l practica, indiferent ca este fictiune sau non-fictiune. Mult succes !

  • Mirușka says:

    Ficțiunea este călătorie.

    Citind ficțiune, vizitezi tot ceea ce-ți dorești și îți îndeplinești o multitudine de vise.

    Și… când construiesti tu ficțiune, ajungi la un nivel profund de empatie. Reușești să te pui în papucii altcuiva și să vezi cum e acolo. Trăiești pentru scurt timp, viața lui/ei.

    Lumea in care trăim este plină de povesti, de fapt este construită din povești.

    Cum ar fi viața fără povești?

    P. S. Cele două cărți: ” Inutilii ” și ‘Prețul sângelui” sunt povești care merită citite și date mai departe.

  • Monica Drosu says:

    Cel mai mult mi-a placut ideea ca fictiunea este un exercitiu de empatie si de imaginatie.

    Traim intr-o societate in care totul functioneaza pe repede inainte si nu mai stim sa ne oprim si sa ascultam.

    Cand ascultam, o facem cu raspunsul in minte deja, nu curiosi de o perspectiva diferita de convingerile noastre.

    Fictiunea deschide o cale catre un alt mod de a privi viata. Si o face ceva mai bland, prin aluzii, sugestii, nu direct, cum e cazul cartilor de know how.

    Nu primesti brutal, agresiv opinia cuiva cu care nu esti de acord. Ai timp sa te razgandesti, sau sa devii mai receptiv la o idee noua, cand se creeaza o relatie cu personajul.

    So, cred ca fictiunea poate ajuta la flexibilizarea mindset-ului si la cresterea empatiei in comunicare.

  • Daniela says:

    Eu din fictiune am invatat mai mult decat din cartile de dezvoltare personala. Lectiile vin altfel cand stai cu o carte in brate ( sau cu un film in fata). De fapt le primesti altfel ca esti in poveste, copiezi emotiile personajelor si traiesti si bucuria si tristetea. Prima data am plans, citind o carte, la Anna Karenina, ca nu o lasa sa isi vada copilul. Eram adolescenta.
    Si pe sora-mea o cert sa nu uite de beletristica. Imi e teama ca uita sa se distreze si sa se bucure citind doar carti serioase, non fiction.
    Nu mi-am explicat inca incredibila complicitate dintre cititor si autor. Cititorul stie ca este fictiune cand ia o carte in mana ( nu mai spun de filme) , accepta asta din secunda 0 si o face again and again. Autorul stie clar ca scrie pentru cineva care ii cunoaste “secretul” si ii livreaza emotie si curiozitate in contrapartida. Dar cam atat am inteles.
    Explicatia cu “Fictiunea este mai adevarata decat adevarul” mai face putina lumina in teoria mea despre complicitatea celor doi.
    Am o vorba cu sora-mea la orice intamplare traita sau povestita sau film privit impreuna: si ce invatam noi de aici.
    Ne plac mesajele, ne place sa credem ca nimic nu trece fara rost in viata noastra. De aceea pretuiesc timpul petrecut cu o carte in mana.

  • Roxo says:

    ‘ficțiunea e mai adevărată decât realitatea’ e una din replicile mele preferate de mult timp.
    ‘realitatea’ din ficțiune e, în același timp, mai complexă dar și distilata pana la înțelesul cel mai de bază în tema poveștii.
    În fiecare poveste ai altă viață. Ca cititor, poți fi, pe rand, și Katniss Everdeen oferindu-se voluntar la moarte în locul surorii sale, și supererou, și bătrân pe barca de pescuit și detectiv disperat sa rezolve crima pentru a-și salva copilul.
    Și din toate feliile astea de realitate noi tragem câte o învățătură care ne modelează, care ne schimba.
    De aceea cred eu ca ficțiunea e mai adevărată decât realitatea, pentru ca niște neadevăruri, niște oameni inventați, ne schimbă nouă tiparul de gândire în viața reală.
    O chestie mai impresionantă nu cred ca există pe lumea asta. (but I might be biased 😅)

  • Adela Călugăr says:

    Cât de mult adevăr! Trist e mai cu seamă atunci când nu mai ai cu cine să schimbi două-trei vorbe, fără să te contrazică și fără să te arate cu degetul, doar pentru că gândești diferit.

    Mi s-a întâmplat chiar la masa de Paste, în sânul familiei, cum s-ar zice, să fiu pusă la zid pentru că am o părere diferită și pentru că nu vreau să arăt cu degetul spre sistemul medical (că acolo eram cu subiectul).

    Și ghici ce: am înghițit în sec, mi-am terminat mâncarea din farfurie și am plecat la somn.

    Puțini, din păcate, sunt aceia care înțeleg că adevărul nu e absolut, ci subiectiv.

    Foarte bun articolul, Daniel!

    Felicitări și lui Cătălin și Corneliei pentru cărți! Abia aștept să le citesc! 🙂

  • Bianca M says:

    Sunt mandra și bucuroasa sa citesc scriitori romani buni, ale căror carti m-au facut curioasa, m-au intrigat si care m-au făcut sa trec prin diverse stări emoționale atunci când le-am citit; se pare ca “ficțiunea iti arata adevărul din ceață” asa cum zici în articol; te fac sa te întrebi dacă noi suntem fictiunea sau cartile sunt realitatea. 😊

Lasă un răspuns la Gabriel R. Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *