Efectul Echochamber (sau de ce fictiunea este mai reala decat realitatea)

Articolul asta este o continuare a emailului anterior, trimis catre abonatii mei, cand povesteam ca suntem in lansare cu o noua de carte – “Inutilii”, scrisa de una dintre elevele mele, din Scoala de Scris. Spuneam data trecuta ca este o carte cu o tema extrem de ofertanta, o distopie care pare mai reala ca oricand:

Intr-o lume postapocaliptica, de dupa al III-lea Razboi Mondial, batranii sunt sacrificati, prin lege, de catre adolescenti, intr-un Ritual de Primenire care le confera statutul de adulti, in societatea lor.

Cartea este un exercitiu extrem de puternic de empatie, dar si de imaginatie. Si totul a pornit de la perceptia pe care o avem, deseori, in societatea romaneasca – cum ca “batranii” ne trag inapoi. Ca ne-ar fi mai bine fara ei.

Autoarea nu face decat sa iti arate o realitate alternativa, in care se intampla asta. O realitate in care “tinerii”, persoane aflate in plina putere, decid sa renunte la vechile invataturi si la “Sfatul Batranilor” din tara proprie.

Este un roman distopic, profund psihologic, cutremurator. Seamana extrem de mult cu Jocurile Foamei, dar are elemente specifice din Ferma animalelor sau 1984 ale lui George Orwell. Diferenta este ca acest roman pare mai actual, prin prisma realitatii pe care o traim.

Iar raspunsurile nu au intarziat sa apara:

“De Paste, am deschis telefonul, ti-am citit emailul, am vazut videoul cu Cornelia – si mi-am zis >Trebuie sa am cartea asta<!”
Alex.

“Daca sunt la fel de bune ca ultimele carti scoase de tine, pot spune ca ti-ai castigat un fan pe viata. Exista un stil pe care il recunosc, sunt carti ca alea din afara, pe care le citesti din scoarta in scoarta si care, la final, te lasa mestecand ganduri despre ce tocmai ai trait.”
Marcela

Dincolo, insa, de mesaje de entuziasm si incurajare, au aparut si intrebari care au sens, in imaginea de ansamblu din Romania:

“Nu inteleg. Poti sa scrii sau sa publici carti care sa invete oamenii ceva, nu fictiune. Insa pari extrem de angrenat in povestea asta cu fictiunea si nu prea inteleg de ce. De-asta am si zis sa iti scriu, pentru ca eu nu vad raspunsul, poate imi scapa ceva. De ce fictiune?”
Laura

Ultimii ani mi i-am dedicat aproape exclusiv documentarii storytelling-ului, modalitatilor de scriere imersiva, scriere terapeutica, dar si comerciala, in acelasi timp. Eu sunt omul cu “scrisul”, cu miturile, cu modul in care putem sa schimbam cultural o societate intreaga prin povesti.

Asa ca, pe fundal, ramane intrebarea asta care tot palpaie: De ce? Cand poti sa faci atat de multe, care par mai importante.

Iar raspunsul meu, pe scurt, este: Pentru ca este fictiunea este cel mai important lucru dintr-o societate, chit ca ne dam seama, chit ca nu.

Ai putina rabdare cu mine si lasa-te purtat de randurile mele. O sa merite.

“Comediantii arata adevarul din ceata si publicul rade!”

Este o replica spusa de catre celebrul clinician Jordan Peterson, intr-un interviu recent, oferit comediantului in plina ascensiune, Andrew Schulz.

Ca paranteza scurta, eu urmaresc cam tot ce se poate urmari, cand vine vorba de intelectuali ai secolului al XXI-lea, de oameni care sunt inaintea timpurilor lor, prin modul in care gandesc sau vad viata. Jordan Peterson este unul dintre ei (pe langa Sam Harris, Nassim Thaleb, Yuval Harrari – dar si altii, de multe ori aflati in conflict ideologic, unii cu altii).

Intr-unul dintre interviurile recente, comediantul Andrew Schulz incerca sa ii explice importanta stand-ului si ce presupune sa faci o gluma, riscand ca publicul sa se simte ofensat:

“Glumele nu sunt reale!”, i-a spus Schulz, lui Peterson. “Tocmai despre asta este vorba in comedie, mintim sau exageram tot timpul, dar emotia din interiorul unei glume este reala! Problema este ca multi dintre noi nu vor sa recunoasca emotia din interiorul glumei.”

Atunci a intervenit Jordan Peterson, oferind, probabil, cea mai buna explicatie posibila stand-up-ului, povestilor, miturilor, storytelling-ului, fictiunii in general!

“Este ca si cum ai ascunde adevarul in ceata, iar comediantii asta fac! Comediantii dau ceata la o parte si arata adevarul din ceata. Publicul rade si recunosc acel adevar, atat de ingropat in ei: >Da, este adevarul.<“

Si a continuat in explicatia lui:

“Si stand-up-ul nu este minciuna! O gluma nu este minciuna, este fictiune! Iar fictiunea este mai importanta decat adevarul, pentru ca este mai adevarat decat adevarul insusi.”

Fictiunea este mai importanta decat adevarul, pentru ca este mai adevarat decat el. Pare o replica redundanta, la esenta. Cum sa fie fictiunea mai adevarata decat adevarul?

“Gandeste-te la asta,” a spus Jordan, incepand sa bata aerul cu mainile, “un roman bun este mai realist decat viata in sine. Cine ar vrea sa citeasca despre de cate ori clipesti intr-o zi, de cand te trezesti, dimineata? Nimeni! Un roman sintetizeaza viata pana in punctul in care exprima ce este important si real pentru foarte multi oameni. Este hypertrue, este mai adevarat decat adevarul si de-asta fictiunea este atat de importanta.”

Pentru ca ne ajuta sa exploram acest adevar, care de multe ori este al naibii de subiectiv.

THE ECHOCHAMBER (sau realitatea din bula de social media)

Ceea ce urmeaza sa scriu este o parere personala la care m-am gandit foarte mult, in ultima perioada: pericolul no. 1 in secolul al XXI-lea este dat de tribalism. Tehnologia, internetul, conectivitatea, canalele de social media in special – ne-au dat, cu toate, o platforma. Simtim ca avem cu totii o voce. Astazi toata lumea are o voce, vrea sa se faca auzit, vrea sa fie important, sa ajute in lupta impotriva raului.

Problema este data de algoritmul din spate, atunci cand ne comunicam ideile. Platformele de social media (dar si stirile ne vin in acelasi format), ne prezinta parerile cu care suntem de acord. Este ceea ce in engleza se numeste Echochamber. Noi, romanii, ii spunem “bula”.

Echochamber, in traducere directa – “camera de ecou”, este efectul pe care il are comunicare, atunci cand convingerile personale (parerile) sunt confirmate, intarite si amplificate de prin repetitie constanta, in interiorul unui sistem inchis. Sistem care respinge alte pareri (le face invizibile, in fapt).

In fapt, atunci cand postam ceva / sau prin stirile pe care le urmarim, tot exteriorul nostru “virtual” ne da dreptate: oamenii, “prietenii” nostri, ne confirma ca ceea ce spunem este adevarat, stirile care apar in feed-uri si in cautari ne confirma ceea ce stiam deja, reclamele sunt si ele in linie cu ceea ce credem, filmele, muzica – TOT.

Devenim posesori legitimi ai adevarului.

Problema este ca fiecare om traieste aceeasi realitate, chit ca el are alt adevar decat tine.

Daca tu crezi ca vaccinurile sunt singura cale ca sa obtii revenirea la o viata normala, “internetul” iti va da sa consumi absolut tot ce tine de vaccinuri care sa iti confirme credinta ta. La fel si in cazul celor care cred ca vaccinurile nu ajuta la nimic.

Traim in lumi separate, cand cei doi se ciocnesc, se ciocnesc cu forta intregii autoritati date de “audienta” personala. Ies scantei, suntem “socati” de ce scot ceilalti pe gura, ii demonizam, ne urlam dreptatea. Ironia este ca bula noastra preia urletul nostru si ne aplauda, in continuare.

Si ajungem sa ne uram. Cu totii.

Asta este efectul celui care vorbeste in camera care doar iti ofera propriul ecou.

Nu mai stim sa comunicam in afara parerilor noastre, nu mai stim sa ascultam alte pareri, nu mai stim sa argumentam “empatic”, sa intelegem situatia celuilalt, credintele lui. Ne credem mai destepti decat suntem. Nu ne mai auzim.

Si aici intervine fictiunea, care este mai importanta ca oricand!

Ce face fictiunea?

Cand citeam, la 10-11 ani, o carte de Jack London, cu niste exploratori de la Polul Nord care erau urmariti de o haita de lupi, imi extindeam perceptia cu privire la realitatea posibila. Eram, pret de cateva ore, un explorator, pe sanie, urland la cainii de tractiune din fata mea, mereu cu un ochi in spate si cu urechile ciulite la urletele dimprejur.

Eram acolo! Calatoream, cu puterea gandului, din Polul Nord pe Nil, de pe Nil direct in jungla amazoniana, doar ca sa nimeresc langa un samurai, din lumea nipona, care se pregatea sa isi faca seppuku.

La televizor nu era mare lucru (la inceputul anilor ’90), nu existau calculatoare, asa ca aveam doar doua activitati principale, cu care imi omoram timpul: cand ieseam din casa, jucam fotbal, cand intram in casa, puteam mana pe o carte.

Iar efectul asta era: traiam alte vieti.

Astazi nu mai citim / consumam storytelling din acelasi motiv. Pentru ca stim deja TOT. Este atata informatie in jurul nostru, incat nu mai este atat de incitant sa aflam despre lumea aborigenilor din Australia sau a vanatorilor de balene din Marea Bering. In fapt, relatarile astea ne cam plictisesc.

Scopul consumului de fictiune s-a schimbat in ceva mult mai profund.

Astazi fictiunea este un exercitiu de empatie si de imaginatie. Cand urmaresti o poveste, o faci intrand in pielea “celuilalt”, din cealalta bula. Esti impotriva batranilor, care voteaza mereu gresit, care ne tine societatea pe loc de atata timp? Crezi ca fara ei societatea noastra ar evolua mult mai repede?

Atunci apare un autor care se joaca in concepte, caruia nu ii e frica sa exploreze si care isi spune: “hai sa ne omoram bunicii, hai sa vedem cum se simte asta”.

Si, in loc de explorator la polul nord, astazi esti un explorator emotional. Pentru ca una este sa postezi plin de ura pe facebook si sa ti se dea dreptate de catre cei care te urmaresc… si alta este sa iti vezi propriul bunic, legat de o barca, stropit cu benzina. Iar tu sa fii nevoit sa ridici arcul, cu sageata arzand, sa te uiti in ochii lui si sa tragi.

Da, fictiunea este minciuna, daca o iei ad literam.

Dar este mai adevarata decat adevarul, pentru ca preia esenta unor trairi pe care le ai deja. Iti arata adevarul din ceata.

O “alta carte” politista!

Cand lansam cartile StoryCraft, de obicei o facem “la pachet”: doua titluri, doi autori, doua genuri diferite, de multe ori. Sunt doua motive aici, pe de-o parte din ratiuni de efort (este mai usor sa lansam doua titluri concomitent, decat unul singur), dar si de misiune (scopul nostru este sa provocam oamenii sa iasa din zona de confort si sa citeasca si carti pe care nu le-ar citi in mod normal).

Daca “Inutilii”, de Cornelia Voiculescu, este o distopie, a doua, numita “Pretul Sangelui”, de Catalin Ionita, este o carte politista/mister clasica, as putea sa spun.

Ai putea sa spui ca este doar “o alta carte politista” si nimic altceva. Este o carte despre un detectiv care a fost inselat de sotie si care i-a luat, la divort, copilul. Cazut in patima alcoolului, falit, fara sa mai fi luat vreun caz de mai bine de jumatate de an, se intampla ceva care il pune pe picioare urgent.

De-asta zic, pentru ca poate fi “o alta carte politista, dar daca il intrebi pe Catalin, el o sa iti spuna franc:

“Este realitatea tatalui care ar fi in stare sa faca orice, ca sa isi salveze copilul.”

Un alt exercitiu de empatie, cu alte cuvinte. Detectivul, alcoolic, fara caz luat de sase luni, afla ca fetita lui de doar sase ani a suferit un atac de cord si ca are nevoie de o operatie foarte costisitoare.

Tu ce ai face in locul lui? Te-ar pune pe picioare o astfel de situatie?



Pe 7 mai avem “Spring Book Pack”, o dubla lansare de carte pe StoryCraft Publishing. Ce iti propune micuta editura StoryCraft?

Iti va propune, de fiecare data, autori romani care merita cititi.

Ne antrenam ca sa scriem carti din ce in ce mai bune, care sa te ajute pe tine. Sa explorezi propriile perceptii si trairi, dincolo de tribalismul care ne caracterizeaza pe toti, astazi.



Cu drag,
Daniel.

PS: daca ai ratat teaserul de la Cornelia, il ai mai jos:

PPS: o sa facem publice si videourile “intregi” cu cei doi autori. Pe 7 mai lansam si o sa avem un superpret, pentru cele doua carti.

PPPS: orice cuvant de incurajare este aer curat pentru noi. (lasa un comentariu mai jos cu parerea ta despre fictiune si importanta ei in societatea in care traim)