Ziua in care am dat nas in nas cu Zeus

“Hai, tati, spune cum te-ai intalnit tu cu Zeus!”

Pustiul era tot un zambet, chiar daca avea gura plina cu pastitsio grecesc. Patru copii, sase adulti, galagie, platouri cu mancare buna pe masa, vin alb si racoros in pahare. De undeva din lateral soarele statea sa apuna si lasa umbre rosiatice lenese pe fata de masa inca alba.

Sotia mea s-a uitat la mine si a inceput sa rada. Sa te vad cum iesi din asta, parea sa-mi spuna. Sa vada lumea ce faci tu cu fii-tu! Unul dintre copii, mai mare decat Toma, a inceput sa dea din cap, stanga dreapta.

“Nu s-a intalnit cu niciun Zeus!”

Toma l-a scaparat din priviri si a ridicat vocea.

“E doar o povesteeeee…”

Din alta parte s-a auzit o alta voce:

“Pe bune s-a intalnit cu el?”

Si in momentul ala fata lui Toma s-a relaxat, s-a intors si si-a marit ochii cat scobiturile de la lingura.

“Daaaa, pe bune.”

Scena poate sa para suprarealista, mai ales ca fii-miu ducea o conversatie pe doua softuri de operare diferite, in acelasi timp. Pe de-o parte avea o discutie rationala, cu un sceptic, caruia ii dadea dreptate si subliminal ii transmitea “hai, intra in joc, bineinteles ca nu s-a intalnit!”. Pe de alta parte, cu alt pusti, dadea din cap, incercand sa pastreze placerea jocului si fascinatia cuvintelor pe care le scosese pe gura.

“Pai ai spus ca e doar o poveste…”, a intrebat primul.
“Pai e o poveste…”
“Dar e adevarata?”, a intrebat celalalt.
“Daaaa…”

La sapte ani, pustiul meu are o lume interioara extrem de bogata. Pe de-o parte este avid de povesti, pentru ca de mic copil inventam impreuna personaje si situatii si incercam sa vedem unde duce firul. Pe de alta parte, insa, tocmai pentru ca am investit atat de mult pe partea asta, si-a dezvoltat o gandire critica aproape atipica varstei lui.

Miroase repede o minciuna, are intrebari de explorare prin care te prinde “cu mata in sac”. In acelasi timp are si o foame creativa prin care isi da voie sa “mearga cu valul”, fara niciun fel de resentiment.

Cele doua stari, desi par antagonice, ele sunt, de fapt, complementare. Nu ai cum sa fii sceptic si sa ai o gandire critica sanatoasa, daca nu intelegi puterea emotionala unei povesti bune, a unei alegorii, a unei metafore.

Povestea cu Zeus i-am spus-o cand incercam sa omoram timpul, impreuna (apropo, plictiseala este generator extraordinar de creativitate si motivul pentru care ar trebui sa excludem tehnologia, pe cat posibil, din viata de familie si a copiilor, in particular).

Stiind ca e fan mitologie greaca, i-am spus ca, atunci cand eram un pic mai mare decat el, am descoperit o pestera, din intamplare. La inceput nu am vrut sa intru in ea, dar m-am impiedicat si am cazut inauntru. Cand am deschis ochii… eram fata in fata cu Zeus.

Si, ca de fiecare data cand incep o poveste cu el, de la zero, replica lui a fost aceeasi ca intotdeauna:

“Pe buneee?”

Iar mie nu mi s-a zbatut niciun muschi pe fata, cand i-am spus:

“Pe bune!” Mai aveam un pic si juram cu mana pe inima, doar ca sa intre in poveste.

“Ce tareee!”

Stia el ca e o poveste, ca nu e reala? Bineinteles ca stia. Dar era intr-un rollercoaster si prefera sa se lase dus de trairi.

In fine, ma intorc la poveste. Zeus la inceput a fost nervos, ca l-am trezit din somn, dar si ca l-am descoperit.

“Este pestera mea asta!”, a tunat el. Dupa care m-a rugat, cu o voce pitigaiata: “Sa nu spui la nimeni, auzi?”

Lui Zeus ii era teama ca o sa vina lumea la el, sa il viziteze. Ori lui ii place sa stea singur, ascuns de toata lumea, sa doarma, sa se uite la filme, sa citeasca. Pestera aia era locul lui secret. Nici macar sotia lui, Hera, nu stia de ea. Asa ca mi-a dat de ales intre doua superputeri, ca sa nu spun la nimeni de locul lui.

“Wow! Ce superputere?”, m-a intrebat Toma, aproape topaind de entuziasm.
“Pai… prima superputere, sa zbor si sa trag cu laser prin ochi!”
“Ce tareee! Si a doua?”

Atunci am facut o pauza, mi-am muscat buzele, m-am uitat in pamant.

“Hai, tati, spune!”

Si atunci i-am marturisit adevarul:

“A doua superputere era sa pot sa mananc oricat si sa nu ma ingras.”

Haos a fost. A inceput sa tipe in jurul meu si sa isi dea cu palmele peste frunte.

“Nu pot sa creeeed. Ai ales a doua putere…”

Cam asa sunt interactiunile dintre mine si fii-miu, cand ne dam voie sa fim copii, amandoi. Acum, la cateva luni distanta de la intamplare, inca ma mai baga in sedinta. Mi-a spus, pe un ton foarte vehement, ca daca mi se mai intampla, sa il intreb pe el ce sa aleg.

Momentan suntem in alta poveste. Toata familia noastra este formata din dragoni care controleaza elemente. Sotia este dragon de gheata, poate sa inghete orice nu doar la atingere, dar si cu puterea mintii. Eu sunt dragon de foc si pot sa tin flacari in maini, fara sa ma ard. Iar el controleaza elementul pamantului, care include si nisip, si cutremure, si metal.

Impreuna, toti trei, controlam haosul, daca ne putem la bataie puterile. Dar trebui sa lucram in echipa. Iar haosul este cel mai puternic element! Avem discutii ore intregi despre puterile noastre, ce putem sa facem cu ele.

De ce am spus povestea asta?

Pentru ca una dintre cele mai dese intrebari pe care le primesc este: “De ce naiba sa citesc un roman?”, argumentul fiind eternul “Nu am timp de prostii.” In acelasi timp, beneficiile pe care le ai, pe termen lung, cand citesti fictiune, sunt extraordinare.

Insusi Aristotel, filosoful grec, spunea acum 2000+ ani ca atunci cand te uiti la o tragedie (piesa de teatru), predomina doua emotii: mila (pentru personajul principal) si frica (pentru tine insuti). Fara sa ne dam seama, imersam in lumea protagonistului, ne imaginam cum este sa fim “el” si comparam reactiile si situatiile lui la cum am reactionat noi in trecut sau cum credem ca vom reactiona noi, in viitor, la ceva similar.

Este un exercitiu care tine de perspectiva.

Psihologul canadian Keith Oatley (printre altii), numeste fictiunea “simulatorul de zbor al mintii”. Asa cum pilotii exerseaza pilotajul fara sa se ridice de pe sol, oamenii care citesc fictiune isi imbunatatesc abilitatile sociale si luarea de decizii de fiecare data cand deschid un roman.

In Scoala de Scris, acolo unde ne antrenam ca sa scriem carti impactante, numim aceasta stare “stare imersiva”. Cand ne uitam la un film cu Superman, nu mai suntem numele care este scris in buletinul nostru. Suntem Superman. Ne identificam cu personajul principal, incepem sa ne dorim ceea ce isi doreste el si suprapunem experientele. Cand el este in pericol, inima noastra incepe sa pompeze adrenalina. Si uram kriptonita, pentru ce reprezinta ea.

Diana Tamir, un alt psiholog specializat in neurostiinta, care a studiat puterea cititului cartilor de fictiune, de la Universitatea Princeton, a descoperit ca cei care citesc frecvent fictiune:

• au o capacitate mai mare de empatie, inteleg mai repede prin ce trece cealalta persoana, prin antrenamentul imersiv pe care il au prin citit;
• au o capacitate de recunoastere a propriilor emotii mai mare, prin urmare, le gestioneaza mai bine;
• au o capacitate de a intui ce gandeste cealalta persoana mult mai mare si, deci, o capacitate de influentare mai mare;

Cand citesti, pe langa ca devii mai creativ si cu abilitati sociale mai mari, dar creierul tau incepe sa separe, natural, “povestile” de “adevar”. Poti sa duci atat discutii rationale, mai mult sau mai putin complexe, in functie de tiparul tau de personalitate, dar te simti confortabil si langa cineva cu gandire abstracta, care vorbeste de realitati imperceptibile simturilor umane.

Devii ca un fel de liant intre un rational rece, sec in analizele lui precum o lama de cutter, si un conspirationist care crede, conform tablitelor sumeriene, ca omul este un produs genetic al speciei Anunnaki, veniti de pe planeta Nibiru. Ah, da, si esti prieten cu amandoi.

Cum creezi “simulatorul de zbor al mintii” ?

Storytelling-ul, sau arta povestirii (in romaneste), este capacitatea de a-l introduce pe celalalt in imersiune pana in punctul in care traieste pas cu pas, ce i se intampla protagonistului. Asta se intampla controland doua realitati ale unei povesti, simultan:

• realitatea structurala
• si realitatea imersiva (de scena)

Realitatea structurala a unei povesti vine dintr-un adevar extrem de palpabil pentru un artist (scriitor, scenarist, marketer, comediant etc.): toate povestile sunt la fel, in sensul in care au aceeasi structura si aceleasi reguli de constructie. Asta vine din faptul ca fiinta umana consuma povesti in acelasi mod, de sute de mii de ani.

Una dintre cele mai complete opere pe tema asta este “Monomitul” lui Josheph Campbell, cunoscut printre pasionatii de dezvoltare personala drept “Calatoria Eroului”. Opera lui Campbell este de referinta printre storytelleri, dar nu este cea mai aplicabila, si nici cea mai functionala.

Nu vreau sa transform articolul asta intr-unul prea dens, avand in vedere ca am plecat de la o poveste pentru copii usoara ca vata de zahar pe bat, iar acum tendinta este sa ne ducem in explicatia unui motor de Maseratti MC20.

Vreau doar sa spun care este scopul primordial al unei structuri de poveste: sa iti preia bataile inimii, la inceput lente si usor asimetrice, dupa care sa mareasca ritmul, pana la o explozie de trairi si revelatii.

Realitatea imersiva, de cealalta parte, tine de limbajul hipnotic la care cititorul (auditoriul) raspunde pana in punctul in care este prins intre pagini si cuvinte. Scopul primordial al realitatii imersive este sa sparga bariera dintre cititor si protagonist. Sa devina Harry Potter, cand se lupta cu Voldemort. James Bond, cand este fata in fata cu Le Chiffre. Soldat aflat pe front, care se lupta pentru supravietuire. Un adolescent aflat la prima intalnire. Un caine ratacit, care isi cauta stapanii. O mama isi imbratiseaza nou-nascutul.

Cand cele doua realitati se intretaie, efectul este socant, schimbi destine, culturi, influentezi mase de oameni.

Asta inseamna arta.

Este ceea ce facem noi, in Scoala de Scris: suntem nebuni dupa povesti, citim zeci de carti pe ani, ne uitam la filme cu cronometrul in mana si cu un carnetel de notite pe masa, cei mai multi dintre noi. Ne antrenam pe imersivitate saptamanal, in dueluri de comunitate, precum o faceau gladiatorii pe vremuri, inainte de a intra in arena.

Avem pitching pe povesti, intre noi, inainte de a le scrie. Si chiar si dupa ce le scriem, le RESCRIEM, cerem feedback, modificam inceputuri, dialoguri, actiune, personaje, finalul.

Pentru ca vrem sa creem acest simulator de zbor, pentru tine.

Cu drag,
Daniel Zarnescu

PS: daca vrei sa traiesti experienta de a scrie o carte, avem o grupa noua, care incepe in Septembrie. Pentru mai multe detalii, apasa aici: https://bit.ly/3C3upEN

PPS: avem inclusiv o promotie la cartile scrise de autorii StoryCraft, intre 10 si 12 August. Apasa pe link pentru detalii: https://bit.ly/3jwHw97

Ai primele patru carti din editura la oferta, cu 40% discount + o carte secreta, a cincea, pe care o sa o gasesti in pachet. 

Ai grija! Sunt carti din alea de dai pagina dupa pagina, gandite sa intri in “simulatorul de zbor al mintii tale”. Exista riscul sa devii dependent de noi, pe urma. 🙂

Pachetul e gandit special pentru perioada de vacanta, cand o sa simti nevoia sa lasi telefonul in camera de hotel si sa citesti o carte buna, la plaja.