printre mucii care curg, amestecati cu lacrimi, incepe transformarea

Eram socati cu totii.

Comediantul statea in fata noastra, cu un biletel in mana, cu scopul de a face o mica improvizatie, care sa dureze un minut. Pe biletel era scris un cuvant care reprezenta subiectul improvizatiei.

Secundele treceau, dar el statea in picioare, fara sa schiteze nimic. Ochii lui ramasesera ficsi, fara sa focalizeze neaparat ceva. Era rosu tot, fata lui avea culoarea zmeurei si buzele intredeschise, se blocasera si ele intr-un zambet rigid, care aducea mai degraba a un ranjet defensiv.

Tot publicul abia respira.

“Nu pot. Eu ma pregatesc mereu.” – a soptit el.

Cand ai frica de vorbit in public, atunci cand esti martor al cuiva care se blocheaza si nu mai poate scoate un cuvant, traiesti acel eveniment la intensitate maxima.

Eram pe scaun, incordat, si in mintea mea era un indemn: “Spune orice! Citeste biletelul! Spune-ne macar cuvantul!”

Dar nu ne-a spus nici macar cuvantul pe marginea caruia trebuia sa improvizeze. A asteptat sa treaca timpul. A rostit la final, cu vocea tremurata, ca si cum nu era reglata bine frecventa:

“Scuze, chiar nu pot. Eu comedia o pregatesc. Nu stiu sa improvizez.”

Si a iesit din viata noastra, usor cocosat. S-a dus la scaunul lui, si-a strans lucrurile si a plecat, fara ca nuanta rosie de pe fata sa ii paleasca nici macar o secunda. Am incercat sa aplaudam, timid, dar eram cu totii timorati.

Daca el s-a blocat, ce sansa am eu? – mi-am spus, atunci, tremurand si eu din toate incheieturile.

A fost o experienta traumatizanta pentru mine. (nu mai zic pentru el)

Zilele trecute l-am vazut intr-un filmulet, pe o scena, cu greii comediei romanesti si cu o sala plina. Se radea in hohote iar mie mi-au dat lacrimile instant.

Nu s-a lasat! mi-am spus eu, dupa care am cautat-o cu privirea pe sotia mea.

“Da, el e.” – mi-a spus, citindu-mi gandurile.
“Nu-i asa?”
“Da. E tipul care s-a blocat la toastmasters.”

Lectia de curaj avea sa imi vina la aproape 10 ani de la experienta initiala. Nu s-a lasat.

Momentele cand mintea nu ne mai asculta

Putina lume stie ca, in Bucuresti, am fost unul dintre cei care a adus Toastmasters, clubul de vorbit in public.

Era modul meu de a incerca sa invat sa vorbesc in fata oamenilor, sa pot exprima o idee, sa pot livra discursuri.

Dar parca totul era impotriva mea. Regulile mi se pareau prea stricte, totul mi se parea prea matematic ca sa ma poata ajuta.

Primul meu discurs l-am tinut in fata colegilor cu foarte multe foi in maini, pe care il scrisesem cuvant cu cuvant. L-am citit de pe foi, in timp ce le strangeam puternic in pumni atat de tare, incat degetela au intrat prin ele si unghiile mi-au patruns podul palmelor.

De la brau in sus eram rigid ca un stiulete de porumb, dar picioarele tremurau ca doua paranteze scrise cu prea multa cerneala pe o sugativa. Si asta a fost traumatizant, dar am supravietuit.

Am mai avut un alt discurs in care pur si simplu m-am oprit pe la mijlocul celor 7 minute. Am belit ochii la audienta, am incercat sa mai scot cateva sunete pe gura, dar nu au vrut sa iasa, oricat de mult m-am fortat. Asa ca am asteptat sa se termine minutele si am fugit pe scaun, in aplauzele celorlalti.

Subiectul ales era despre flexibilitate. Iar o doamna psiholog din public a dat un feedback care a intrat in mine cum intra o lama de barbierit prin piele, cand cauti o vena sau doua.

“Pacat ca nu isi asculta propriile sfaturi, cand vine vorba de vorbit in public.”

Viata e plina de astfel de momente, cand corp, minte, emotii – decid impreuna sa plece cumva de langa tine, lasand in fata tuturor un copil descult, cu tricoul rupt, in chiloti, gauriti si ei, cu genunchii juliti…

Si printre mucii care curg, amestecati cu lacrimi, incepe transformarea.
Pentru ca mai jos de atat nu poti cobori.

Si de acolo cresti…

Pentru ca de la acel copil reconstruiesti adultul. Adaugi haine. Incredere. Experienta. Curaj. Pastrezi autenticitatea mucilor. A lacrimilor. Si inaintezi.

Pana in punctul in care, dupa un training de 5 zile, in care ai fost in stare de flux minim 8 ore pe zi, ai oferit tot ce aveai mai bun,

…la final sa vezi, negru pe alb, doua propozitii.

“Am auzit ca schimbi vieti. Acum stiu.”

Si stii ca nu te-ai lasat. Precum comediantul de acum ani buni, care n-a putut sa improvizeze un minut intreg pe marginea unui cuvant de pe un biletel.

Viata e plina de blocaje.
De low points.

Iar ele sunt importante, pentru ca de acolo te poti opri. Poti schimba directia. Sau poti inainta, adaugand curaj, perserventa, energie, viziune.

Indiferent ce alegi, daca nu ramai in acel “low point”, decizia este cea mai buna pe care o poti lua.

Daniel