O lectie despre obiective, care iti reduce anxietatea

16 februarie 2022 - 42 Comentarii
img

Salut,

Daniel sunt. O sa te rog sa ai rabdare, astazi, cu mine, pentru ca o sa fac o incursiune in istorie (foarte scurta), apoi in filosofie, doar pentru a veni intr-o zona concreta, care sa te poata ajuta in viata de zi cu zi.

Ideea de la care am plecat cu articolul de astazi, vine in urma ultimului newsletter, care se numea “Nemuritorii”. In el, intr-un limbaj ceva mai poetic si mai metaforic decat de obicei, pictam imaginea celor care vor sa schimbe lumea, doar ca sa fie apasati, intr-un final, de multele decizii proaste si de infrangerile avute de-a lungul timpului.

Faceam si o afirmatie, destul de controversata, daca o scoatem din context: si anume ca oamenii nu mor, ci mai degraba renunta. Avem energie, avem dorinta, facem sa se intample lucruri si, cand suntem tineri, credem ca putem rasturna lumea doar prin natura vointei noastre. Ne credem “nemuritori”. Si, indiferent de natura reusitelor tale, ai momente in care te uiti in oglinda si iti dai seama ca ai obosit.

“in loc de un corp, vezi doar taieturile toate, acolo. De sus, din scalpul capului, pana jos de tot, sub unghiile de la picioare si in talpi. Toate sunt suma infrangerilor tale. Iar in spatele tau, in aceeasi oglinda care se tot intuneca, pe masura ce isi releva secretul ascuns atatia ani de zile de privirea ta, se vad norii negri uriasi, tunetele, urletul viforului. Tot ce ai infruntat, crezand ca esti invincibil.”

Iar reactiile nu au intarziat sa apara:

“M-ai facut sa plang cu suspine. Simt toate acete infrangeri cum s-au adunat, ma simt jos de tot, dar cred ca e nevoie ca sa ajung acolo ca sa pot urca.”
Daniela

“Daniel, mi se pare ciudat acest mesaj de la tine. De ce sa vorbesti de renuntare cand ai in jur de 40 ani? Si mie imi place sa intru in multe proiecte si eu sunt plin de “rani” si mie imi vine sa renunt de multe ori, dar prin imaginea pe care ti-ai creat-o te stiu puternic tare.”
Radu

Despre asta o sa vorbesc astazi. Despre cum poti sa capeti un echilibru interior, dincolo de presiurea exercitata de proiectele in care esti bagat, de pandemie, de lipsa constanta de rezultate pe anumite directii.

As vrea ca astazi sa iti ofer o unealta mentala, poate cea mai puternica dintre toate – care sa te ajute sa nu mai stai atat de mult in mental, in ingrijorari despre un viitor relativ sumbru care se intrevede sau, dimpotriva, in regrete cu privire la trecutul tau si la decizii mai putin inspirate pe care le-ai luat.

Nu in ultimul rand, acest newsletter este dedicat lui Alexandru, care mi-a scris, cu subiect si predicat, ce isi doreste de la mine:

“Am muncit enorm in ultimii doi ani, care pentru mine au fost strict de supravietuire. Mi-au scazut veniturile, am avut si un necaz in familie care m-a lasat epuizat emotional. Desi stiu ca totul este in capul meu, deja se face mai bine de un an de cand am sentimentul ca sunt mereu cu o secure deasupra capului.

Simt ca sunt intr-o piesa proasta de teatru si ca oricand se poate trage cortina peste toata munca mea.”

Asa ca, inhama-te bine, pentru ca vom face un ocol si s-ar putea sa prindem o viteza considerabila, in curbe, cel putin.

“Oamenii se inchina mai mult la un soare care abia rasare…”

O sa vreau sa dam un pic ceasul inapoi, cu aproximativ 2100 de ani in urma. Suntem in perioada Romei republicane si singura cale prin care iti poti depasi conditia este cea militara. Cu cat esti mai priceput pe campul de lupta, cu atat mai sus ajungi pe scara ierarhica a vremii.

Si cea mai mare recunoastere a vremii, dovada ca esti in varful societatii este atunci cand ti se ofera un triumf militar, pentru faptele tale meritorii. Ca sa obtii un triumf, trebuie sa fii, totusi, exceptional: in primul rand trebuie sa cuceresti un teritoriu, care sa fie alipit republicii. Apoi sa castigi o mare victorie, in care sa moara cel putin 5000 dintre inamici. Iar victoria respectiva trebuie sa inchida razboiul.

Procesiunea este destul de complexa: in momentul in care castigi batalia respectiva, este nevoie ca proprii tai soldati sa te aclame si sa te numeasca imperator (de la care provine cuvantul “imparat”, de mai tarziu). Odata ce esti numit de soldatii tai imperator, te poti duce la Roma si poti convoca Senatul, ca sa iti ceri dreptul, acela de a primi un triumf.

Senatul voteaza si, daca primesti acceptul lui, apoi cazul tau este sustinut in public, in fata plebei. Care, daca si ea este de acord, intreaga Roma se pregateste de sarbatoare.

Desi Roma, in vremurile astea, are anticorpi puternici fata de regi, jurandu-si sa nu mai puna niciodata pe unul in fruntea ei, decide sa te imbrace in purpuriu, complet. Culoarea regilor. Esti vopsit pe fata cu rosu, culoarea zeilor si esti urcat intr-o trasura trasa de patru cai albi. Esti si rege si zeu, pentru o zi.

Apoi intri in pomerium, printr-o poarta dedicata, singurul moment in care poti intra in oras cu arme la tine si in fruntea armatei tale. Intregul oras te intampina si te aclama, sute de mii de oameni. In trasura, in spatele tau, un sclav iti tine o cununa si iti sopteste la ureche:

“Esti doar un om…”

Asta in timp ce tu privesti multimile care te considera fiul Romei, cel mai vrednic dintre toti. Este cea mai inalta distinctie pe care o poti primi. Din momentul asta nu poti fi ignorat, pentru ca toata lumea te cunoaste si ai ramas si in istoria urbei, pentru totdeauna.

In spatele tau vin carute imense, pline cu picturi ale bataliilor purtate, care spun povestea din spatele triumfului. Prada de razboi, etalata ca sa o vada toata lumea. Animale care de care mai ciudate din teritoriul in care ai dus luptele, de la girafe, lei sau gheparzi pana la elefanti sau rinoceri. Prizonieri de razboi, cat mai multi, legati si incolonati. Regi, regine si fii lor. Iar la final, armata ta, cea care ti-a adus triumful.

Si acum ne intoarcem la tine, cel de acum 2100 de ani. Numele tau este Pompei, ai 25 de ani si nici macar barba nu iti creste pe fata, daca e sa ne luam dupa istorici. Ai avut deja victoria ta militara in Numidia, unde ai cucerit intreg teritoriul in mai putin de 40 de zile. Iti ceri triumful celui mai puternic om al republicii, batranul Sulla, care desi este aliatul tau, te refuza.

“Esti atat de tanar, incat nici senator nu poti fi, si tu vrei un triumf?”

Sangele iti fierbe in vine, iti musti buzele, calculandu-ti argumentele. Dar nu te poti abtine, te tradeaza tineretea. Triumful ar trebui sa fie al tau, asa ca latri catre oponentul tau:

“Sa stii ca oamenii se inchina mai mult la un soare care abia rasare, decat la unul care apune!”

Se opreste timpul in loc, ceilalti senatori isi duc mana la gura sau fac un pas in spate. Proprii tai companioni se inrosesc si lasa privirea in pamant. Miroase a moarte. Se aude o voce, a lui Sulla, usor ragusita:

“Ce-ai spus?”

Dar este prea tarziu, asa ca te uiti direct in ochii lui. Un senator se apleaca si ii spune la ureche cuvintele infame, iar Sulla izbucneste intr-un hohot de ras, molipsitor pentru toti cei prezenti.

“Lasati-i triumful, sa nu-nceapa sa planga!”, spune Sulla, dupa ce reuseste sa isi recapete suflul. Apoi mai spune o data, ca sa fie auzit, aceleasi cuvinte. “Lasati-i triumful!”

Acum te iau din scena si vreau sa iti explic putin gestul. Pompei a fost cel mai tanar general de armata care sa primeasca un triumf din istoria Romei.

Mai mult, de-a lungul vietii sale a mai primit inca doua, fiind pe buzele tuturor romanilor pentru faptele lui de vitejie.

Treizeci si ceva de ani mai tarziu, un alt “soare” la care se inchinau romanii, Cezar, avea sa il infranga decisiv pe Pompei in lupta de la Pharsallus, punand capat razboiului civil iscat de cei doi. Roma devenise prea mica in fata unor astfel de barbati, care erau in stare sa o lase in ruina, pentru propria glorie.

Si ca sa inchida legenda, acelasi Cezar, in pozitie de “dictator perpetuu”, si-a oferit nu mai putin de patru triumfuri, inainte de a fi asasinat de senatori care isi vedeau republica dezintegrandu-se.

“Esti doar un om”, replica din timpul triumfului care ar fi trebuit sa ii aduca aminte eroului de natura lui muritoare, nu facea decat sa genereze un comportament in opozitie. Pentru ca era o replica spusa doar cuiva cu o forta de nemuritor.

Problema nu este ca vrei!

Aceeasi legenda spune ca Pompei, la primul lui triumf, a decis sa intre in Roma intr-un mod nemaivazut pana atunci. In loc de cai, a inhamat la trasura lui patru elefanti. Era prima oara cand cetatenii Romei ar fi vazut elefanti in hamuri si ar fi fost o metoda memorabila ca sa iti faci intrarea la propria ta celebrare.

Atata tot ca elefantii nu au avut loc pe poarta care dadea spre pomerium (spre Roma). I-a fortat o perioada, pana au devenit agitati, asa ca a fost nevoit sa renunte la ei si sa apeleze la caii pe care ii purtasera si ceilalti generali, la celebrarea triumfului lor. Ironia este ca poarta care da spre pomerium – este una mai degraba simbolica si religioasa, putand lejer sa treci cu elefantii pe langa ea. Insa nici macar Pompei nu si-a permis asta, in ciuda teribilismului lui care aduce cu cel al unui pustan care vine la liceu la volanul unui merțan, imediat dupa ce isi ia carnetul de sofer.

Insa, citind povestea de mai sus, nu as vrea sa tragi concluzia ca este ceva in neregula “sa vrei”. Nu asta este mesajul articolului de astazi, pentru ca ar insemna sa ignori insasi principala forta vitala pe care o are fiinta umana, cand interactioneaza cu mediul inconjurator.

Cu totii ne dorim ceva, care poarta multe nume, in functie de temperamentul si valorile noastre. Unii, la dorinta ii spun obiectiv. Altii intentie, nazuinta, vis, nevoie poate. Fiecare termen cu nuante diferite, atunci cand intram pe zona lingvistica si incercam sa il disecam.

Pana la urma asta face unice aceste maimute imbracate la costum, care au pus stapanire pe planeta: sunt mereu in urmarirea a ceva. Sunt problem solveri. Natura i-a invatat sa nu se odihneasca niciodata.

Cele mai simple nevoi sunt evidente. Oamenii au nevoie de aer, apa, mancare, caldura, acoperis deasupra capului, un grup social din care sa faca parte. Daca astea lipsesc, sunt primele pe care le cauta (pe care si le doresc). Apoi, pe masura ce le au, isi doresc mai mult sau din alta categorie.

Unii vor bani, indiferent ce inseamna asta: sa nu mai se ingrijoreze la final de fiecare luna pentru facturile neplatite, o casa numai a lor, ca sa nu mai stea in chirie, precum nomazii pe vremuri. Masina. Haine. Calatorii. Stil de viata. (cred ca realizezi ca lista poate sa ajunga relativ mare aici)

Altii vor recunoastere din partea celorlalti. Sa fie apreciati, aplaudati, ridicati pe un piedestal (indiferent de natura lor introverta sau extroverta). Au nevoie sa urce intr-o “ierarhie” (inchipuita sau nu). Sa fie sus, deasupra celorlalti.

Altii vor putere. Influenta. Sa joace un joc al pieselor de sah, la care ei se pricep cel mai bine, piesele fiind ceilalti oameni.

Pe scurt: nu exista om care sa nu isi doreasca nimic. Este in natura fiintei umane, sa i se dea intentie. Chiar si cel care coboara de pe muntele lui imaginar (sau real) si iti spune ca nu-si doreste nimic, faptul ca spune asta il face sa aiba inclusiv el o directie – sa fie omul care nu-si doreste. Asa ca isi va dori, oricat de stupid ar parea, sa nu isi doreasca – si va cauta aceasta stare.

Cand nu ai o intentie (o directie), cand nu stii de ce “tragi”, lucrurile incep sa devina destul de nasoale. Apar stari depresive, sentimentul ca te invarti in cerc, ca esti in ceata, insignifiant. Inclusiv cand destinul tau pare tragic, cand esti inchis, batjocorit, maltratat, poate chiar atunci mai mult ca oricand – ai nevoie de ceva pentru care sa tragi.

Victor Frankl, celebrul psihiatru austriac de origine evreu, supravietuitor a patru lagare de concentrare naziste si autorul celebrei carti “Omul in cautarea sensului” – spunea ca, de indata ce omul gaseste un sens pentru suferinta prin care trece, el devine capabil sa o indure.

Acest sens inseamna, intr-un final, nazuinta / intentie / directie. Luandu-i omului intentia, ii iei natura divina, devine un vas gol, crapat, care nu mai poate suporta lichidele pentru care a fost conceput.

Tocmai pentru ca fiinta umana are nevoie de un asemenea sens, el va cauta tot timpul sa si-l clarifice, indiferent de etapa prin care trece.

Povestea cu Pompei este povestea omului care viseaza imposibilul. Si nu este nimic in neregula cu asta. In neregula este cand ajungi sa crezi ca rezultatul depinde de tine.

Si aici o sa intram un pic in filosofie. (nuuuuuu daaaaa ochiiiii pesteeeee caaaaaap)

Calea stoicilor

In primul rand, ceea ce iti voi spune mai departe vine din stoicism, probabil cel mai practic si mai util sistem filosofic dintre toate, atunci cand vine vorba de greutatile unei vieti moderne si de viata pe care o traim, in secolul al XXI-lea. Stoicismul a fost fondat, ca scoala de gandire, in secolul al III-lea idH de catre Zenon, un comerciant fenician care a trait ca sa vada cum intreaga lui avere dispare, in urma unei furtuni teribile pe mare, fiind nevoit sa porneasca de la zero.

Povestea fondarii stoicismului are un rol foarte important in modul in care gandesc stoicii – pentru ca este insasi povestea unui om care s-a ridicat, a cazut de foarte de sus si a trebuit sa o ia de la capat, intr-o lume care nu era foarte blanda cu cei saraci. Lucruri teribile, pe care nu le poti controla, se pot intampla oricand. Ce poti tu controla este cum reactionezi la ce ti se intampla.

Tocmai de-asta stoicii au un renume deformat de povestea de origine a stoicismului, pentru ca dau impresia, de multe ori, ca sunt oameni care indura si care se asteapta ca oricand sa se intample ceva nasol.

Una dintre principalele invataturi stoice, despre care vorbim aici, este faptul ca rezultatul nu este in controlul tau. Pentru o persoana care nu a studiat niciodata stoicismul, aceasta afirmatie pare extrem de nerealista.
Insa pana si in povestea lui Pompei, care la 25 de ani avea sa devina un adevarat rockstar al vremurilor si sa obtina primul lui triumf, rezultatul in sine nu a fost in controlul lui. Sau, ca sa fim mai corecti de atat, a fost mai in controlul lui Sulla decat al lui.

Problema cu cel care crede ca poate controla rezultatul pe care si-l doreste (si ca il poate obtine) este ca un singur eveniment exterior ii poate ruina viata, pe acest sistem de gandire.

Oare cati Pompei au existat, carora li s-a refuzat de catre un alt Sulla dreptul de a avea un triumf si care au dat vina pe sistem pentru nereusita lor? Oare cati Pompei au murit pe campul de batalie care ar fi trebuit sa le aduca triumful? Oare cati Pompei n-au reusit sa ajunga nici macar in fruntea unei legiuni, oricat de mult au luptat pentru asta?

Faptul ca iti doresti nu este o garantie. Iar rezultatul depinde cel putin in aceeasi masura de tine, cat depinde si de ceilalti sau de noroc.

“Unele lucruri depind de noi, altele nu,” spunea pe cat de simplu, pe atat de profund, Epictet. Iar rugaciunea alcooliciilor anonimi exprima invataturile lui Epictet intr-un mod mai simplu de inteles:

“Doamne, da-mi seninatatea de a accepta lucruirle pe care nu le pot schimba,
Curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba
Si intelepciunea de a face diferenta intre ele.”

Este mult mai usor sa lupti cu dependentele, daca nu te lupti si cu trecutul tau, cu faptul ca parintii tai au fost si ei alcoolici sau niste monstri, ca ai pierdut totul. Lucrurile astea le stii deja si nu sunt in controlul tau. Nu le poti schimba.

Ce depinde de tine?

Anxietatea rezultatelor este un lucru extrem de palpabil. Ne intoarcem la emailul de la Alexandru, cu care am pornit acest articol:

“am sentimentul ca sunt mereu cu o secure deasupra capului. Simt ca sunt intr-o piesa proasta de teatru si ca oricand se poate trage cortina peste toata munca mea.”

Este in controlul lui Alexandru rezultatul de a tine totul pe linia de plutire? De a nu se dezintegra? Oricat de dur ar parea raspunsul, conform stoicilor, acest rezultat nu este in controlul lui. Dar, acest raspuns, in momentul in care il intelegi cu adevarat, te si elibereaza.

Stoicii folosesc foarte des metafora arcasului, ca sa explice cat de multe lucruri sunt in controlul unui om si cate nu sunt.

Daca vrei sa tragi cu arcul, cate lucruri sunt in controlul tau? Faptul ca incordezi arcul, poate fi in controlul tau. Ca iti reglezi respiratia, inainte, ca sa fii mai calm. Ca inchizi un ochi, ca sa ai o vizibilitate mai buna. Ca te concentrezi si esti prezent in ceea ce faci. Ca eliberezi sageata.

Din momentul in care ai eliberat sageata, lucrurile nu mai sunt in controlul tau. O pala de vant iti poate devia sageata, un defect de fabricatie al sagetii poate sa o duca in alta directie. O pasare poate sa zboare exact pe directia sagetii. Sageata nu mai este in controlul tau! Tot ce poti sa faci acum este sa te uiti la ea. Rezultatul nu depinde de tine.

Aceasta detasare iti poate reduce nivelul de anxietate si de atasament, dar te poate face si constient de elementele, atatea cate sunt, care depind de tine.

La ce te ajuta acest mod de a intelege lumea in care traiesti? Este ceva extrem de banal, dar pe care multi il uitam, mai ales cand scrolam la infinit conturi de facebook si vedem oameni care par ca traiesc o viata extraordinara si ca obtin rezultate pe care noi nu le avem.

Sa zicem ca ai o intalnire care este vitala pentru tine, pentru ca de omul cu care te intalnesti depinde salvarea firmei tale. Trebuie sa il convingi sa investeasca in afacerea ta. Intorci situatia pe toate partile si iti spui “Nu o sa plec de-acolo, pana nu il fac sa spuna da!”

Acest mod de gandire iti provoaca probleme psihice, pe termen lung. Stres. Anxietate.

Stoicismul nu spune sa nu te duci ca sa il convingi sau ca nu il poti convinge. Face diferenta, doar, intre elementele care sunt in controlul tau si cele care nu sunt:

  • “O sa il conving”, “o sa il fac sa spuna da” – nu este in controlul tau!
  • “O sa fiu convingator”, “o sa fac tot ce depinde de mine ca sa fiu o persoana care convinge” – este in controlul tau.

Desi pare un lucru subtil, insignifiant chiar, in realitate iti ofera sansa de a te uita la terenul de joc si la joc in sine, la ce faci tu – nu la tabela si la cum ar trebui sa se intample.

Cam atat,
D.

PS: Acelasi Epictet spunea, ca un adevarat guru de dezvoltare personala, desi nu a avut vreun wall pe care sa-si posteze ideile, ca noi ar trebui “sa facem tot ce ne sta in putere si sa acceptam restul asa cum vine”.

Stoicii credeau ca exista trei tipuri de “control” pe care il exerciti:

  • control total (iar aici intra, emotiile si reactiile pe care le ai la factori exteriori, hotararea pe care o ai, deciziile)
  • control partial (si aici intra sanatatea, bogatia, relatii si rezultatele actiunilor noastre)
  • control zero (vremea, rasa, sex, locul in care te nasti si circumstantele exterioare0

PPS: spune-mi o situatie in care articolul asta te poate ajuta. (sa faci diferenta intre ce este in controlul tau si ce nu). O revelatie. O clarificare. Ceva care ti-a facut neuronii sa vibreze. 

Orice experienta impartasita ne ajuta pe noi toti, mai departe, ca sa integram conceptele mai bine.

(lasa-mi un comentariu mai jos si hai sa povestim un pic)

 

42 de comentarii

  • Radu says:

    Salut,
    M-a inspirat articolul. Mă simt de parcă mi-ar fi luat cineva o presiune de pe umeri. Sunt în continuare motivat, dar mi s-a dizolvat încrâncenarea. Bună lecția artocolului! A și m-a prins tare povestea cu Pompei si Sulla 😀
    Mulțumesc

  • Greta says:

    Pfff ce tare e articolul, parca se duce presiunea care o pun pe mine atunci cand am senzatia ca pot controla rezultatul. Nici nu stiam ca aceasta convingere “ca doar eu pot controla rezultatul” ma autosabota de cele mai multe ori.
    Mersi Daniel pt claritatea adusa 😊

  • Roxo says:

    Ce faină concluzie! Mai ales metafora cu arcul și săgeata. Da, pot face tot ce tine de mine până dau drumul săgeții, după aceea, restul nu mai e în controlul meu.

    • Exemplul cu arcul este foarte bine (re)povestit din perspectiva stoica de Jonas Salsgeber, unul dintre autorii “stoici” moderni. Celebrul Wilhelm Tell a fost obligat, la un moment dat, de un guvernator crud, sa traga cu arcul in marul de pe capul propriului fiu. Din fericire, el a reusit sa loveasca marul, fiind un arcas iscusit. Dar, in afara de concentrare, de respiratie, de postura, de procesul de a elibera sageata – pe urma orice se putea intampla. Inclusiv ca baiatul sa se miste si sa fie lovit de sageata. Sau ca “intelegerea” sa fie incalcata de guvernator si, chit ca marul era lovit, sa ii pedepseasca pe cei doi, in continuare.

      Intrebarea care ramane, din povestioara, este: “ce depinde de mine?” Sa nimeresc marul, nu. Sa fac tot ce tine de mine, ca sa nimeresc marul, da.

      Ca idee, W. Tell a fost arestat, dupa ce a lovit marul – pentru ca a recunoscut ca isi mai pastrase o sageata pe care sa o traga in guvernator, in cazul in care si-ar fi nimerit fiul.

  • Alexandra says:

    Super povestea de la inceput!

    “Esti doar un om” a trezit si in mine o reactie ofensiva, o dorinta de a demonstra ca nu e adevarat, ca nu sunt doar atat.

    M-am regasit la partea legata de lipsa unei directii in viata, am putut identifica la mine comportamentele si sentimentele negative pe care aceasta le produce.

    “Faptul ca iti doresti nu este o garantie” m-a intristat putin, caci de multe ori merg cu sabia imaginara la lupta, fiind SIGURA ca o sa reusesc, ca nu exista alta cale. Iar daca nu reusesc, este in intregime vina mea si a insuficientelor mele.

    Simt ca acest articol ma va ajuta sa PORNESC la lupta, intr-un mod calm si calculat, in loc sa ma ARUNC la lupta, cu capul inainte si fara sa tin cont de realitatea din jurul meu.

    Revelator, incurajator si motivational. Chiar m-a emotionat.

    Cea mai mare lectie cu care plec de aici este faptul ca e ok sa vreau sa realizez anumite lucruri, insa nu se afla chiar totul in mainile mele, iar asta este, de asemenea, ok.

    “Sa facem tot ce ne sta in putere si sa acceptam restul asa cum vine” 🙂

  • Liliana says:

    Multumim! Sunteti Un Geniu!!!!!

    • 🙂 Sunt flatat, dar nu cred ca este cazul. Eu doar scriu pe anumite subiecte care ma pasioneaza si incerc sa vin cu nuante noi, de fiecare data.

      Sunt altii care merita cu prisosinta acest calificativ.

  • Catalin says:

    Elefantul din sufragerie din povestea stoica este ca ai nevoie de un echilibru mental foarte bun pentru a nu cadea in niciuna din directiile mentale gresite.
    Prima ai spus-o, cea legata de rezultatul care nu e in puterea ta.
    Directia opusa o reprezinta credinta ca n-are rost sa te lupti pentru obiectiv, din moment ce nu poti controla rezultatul. (ca si paradigma se aplica foarte bine conceptul medicamentului placebo, care poate functiona, uneori nesperat de bine, insa eficienta lui se prabuseste in momentul in care pacientul afla ca e placebo. Asta e si motivul pentru care celor din grupul placebo nu li se spune din ce grup fac parte)
    Si oricat mi-ar placea sa cred contrariul, a doua credinta are radacini adanci pe la noi (vezi doar lamentarile de genul, nu se poate face nimic in tara asta, doar cu pile reusesti etc)

  • Gavrilă Mihai says:

    Interesant articolul. Când avem de făcut un lucru, ne străduim sa îl facem pana la sfârșit. Rezultatul depinde de mine și de ceilalți.

    • Conform stoicilor, rezultatul nu depinde de noi. De noi doar actiunile care pot creste sansa ca rezultatul dorit sa se intample.

      Stiu ca aparent sunt acelasi lucru.

      Dar e ca atunci cand plantezi un copac. Tu iti doresti ca el sa se prinda, sa faca o corona mare, umbra in fata casei.

      Dar nu depinde de tine ca sa creasca asa cum iti doresti tu.

      De tine depinde doar sa pui samanta sau copacelul, cand este mic, in pamant. Sa ii oferi ingrasamant, sa il uzi regulat, sa ii dai cu var, sa ii pui gardulet, ca sa il protejezi. Sa il stropesti impotriva insectelor daunatoare, sa il tunzi etc.

      Si, cu toate astea, copacul poate sa nu se prinda. Sau sa il rupa o furtuna puternica. Sau sa nu faca umbra pe care ti-o doresti.

      Sa faci diferenta dintre cele doua – actiunile care duc catre rezultat & rezulatul in sine – este sanatate mentala curata.

      Exemplul cu copacul mi se pare relevant, pentru ca e nevoie de rabdare, dedicatie, dragoste – ca sa vezi ceva crescand in ani de zile. Un om care lucreaza cu pamantul intelege paralela imediat.

      Dar paralela asta este valabila in tot ce facem.

  • Cristian says:

    Ce poate fi controlat si ce nu poate fi controlat mi se pare cea mai importanta lectie. Asta nu inseamna ca celelalte lectii ale stoicilor sunt de neglijat. 🙂

    • Asta mi se pare cea mai simpla de inteles si printre cele mai de impact. Stoicismul este foarte obturat astazi de tot felul de credinte aiurea:
      – ca stoicii sunt niste depresivi, negativisti
      – ca nu se aplica secolului XXI
      – ca resping emotiile / ca nu-si dau voie sa se bucure.

      In esenta – criticile astea vin din rea vointa si din dorinta de a interpreta ad literam multe texte antice, ignorand altele. Ca in cazul oricarui alt “soft de operare” – este absurd sa duci in extrema o filosofie, pentru ca poate crea monstri.

      Iar aceasta dihotomie – ce este in control si ce nu – mi se pare una dintre cele mai puternice invataturi oferite de stoici.

      Iar nuantele sunt mult mai profunde decat lista insiruita de mine in PS. Pentru ca stoicii credeau ca libertatea (si fericirea, la pachet) vine din distanta dintre ce ti se intampla si cum reactionezi. Din ce faci in acea fractiune de secunda si cum te antrenezi, ca sa fii stapan pe reactiile tale.

  • Bia says:

    Daniel, mi-a fost așa drag să citesc povestea cu Pompei si Sulla, m-a transpus la orele de istorie din generala, aveam un prof simpatic, asa ca tine. Revenind la articol, m-a emoționat tare, mi-am dat seama că am mintea îmbuibată de teoriile acceptării și mă bat cu pumnul în piept că știu că nu pot controla anumite lucruri, dar degeaba „știu” pentru că n-am experiența care să-mi confirme teoria, pentru că stau fricoasă cu arcul și săgeata în mână fără să-i dau drumul. Pe mine m-ai motivat, am să-ncep cu asta: sa fac ceva ce depinde de mine..

  • Dan Leicu says:

    Wow. Multumesc mult pentru acest articol Daniel! Acum ma simt usurat de atatea presiuni ce mi le cream din convingeri gresite. M-am simtit foarte intrigat cand am citit ca rezultatul nu depinde de mine. Eu cel care ziceam tot tipul ca doar de mine depinde ce mi se intampla si apoi daca nu se intampla ziceam ca am eu ceva gresit si ca “mai trebuie sa lucrez cu mine” , acum ma simt mult mai relaxat si focusat pe ce pot face fara a mai avea mari asteptari. 🙏🙏🙏

  • Petru- Stefan says:

    Buna, Daniel!
    A fost o reala incantare citirea articolului, mai ales insertiile in istorie si filozofie. Daniel, eu sunt tipul ala de 60 de ani care am dat un semnal, asa mai lung, penultimului tau mail. Pe asta de-acum il consider a fi raspunsul si pentru mine.
    Si acum o scurta, scurta povestioara recenta: pe 17.01. mi-am depus dosarul de tanar pensionar(da, pentru un venit pasiv, sa-i spunem sigur) Legea spune ca in 45 de zile vine decizia. La ghiseu mi s-a spus cam 2 luni. Daniel, crede-ma, chiar nu ma inteleg pe mine, sau de fapt ma inteleg daca ma gandesc ca a fost unul din obiectivele cu bataie lunga atunci cand acum, aproape 5 ani, am plecat de la Electrica. De aceea lectura despre stoicism ce ai oferit-o (mi-ai oferit-o) a fost de o foarte inalta clasa. Cu tot ce a fost pana acum(pandemie, am trecut si printr-un covid “spre mediu”) practic, acum ,la momentul asta chiar as putea spune ca sunt foarte ok poate mai ok. nici n-am fost vreodata pana acum…si cu toate astea, aceasta marunta si persistenta nerabdare care “ma viziteaza” cand si cand e greu de dus. Iti scriam in mail-ul trecut despre rezilienta mea mai scazuta…pana la urma se leaga toate cu filozofia de viata a stoicilor(din Epictet am apucat sa citesc inca de pe vremea lui Ceausescu) Sunt convins (98% si zambesc un pic) ca drumul pe care merg e bun, in sensul ca e “al meu”(stiu ca de fapt nimic nu-i al meu…) Inca odata multumesc, Daniel si iti( si imi) doresc sa ramai acelasi dar intr-o perpetua schimbare si noutate. PS incerc un sentiment de compasiune pentru cei care realmente au probleme (cu locul de munca, cu afacerea, copii mici sau de varsta scolara, cuplu, probleme serioase de sanatate, etc.)

    • Stiu emailul tau, nu cred ca am ajuns la el :/ Apreciez deschiderea de care dai dovada in raspunsul tau. Am lucrat cu multi oameni care aveau obiective de toate felurile, pe termen scurt, mediu, lung. Care scrasneau din dinti cand vorbeau de ce isi doresc, ca si cum ar conta sa ii vad cat de hotarati sunt. Oameni care au atins ce si-au propus si pe urma au cazut emotional. Si oameni care au ajuns mult mai departe decat si-au propus in cele mai nenbunesti visuri. Oameni care au ajuns unde voiau, desi au facut toate greselile posibile. Si oameni care, desi au facut totul ca la carte, nu au ajuns unde isi doreau.

      Singurul lucru comun este ca toata lumea isi doreste ceva. Mai departe, insa, tine de cum isi spune fiecare povestea, in capul lui.

  • Petru- Stefan says:

    PS filozofia de viata budista, acea detasare pe care o regasim si la ei asemeni stoicilor e ceva de remarcat, cred.

  • Vlad says:

    Salutare Daniel, am citit articolul si mi a placut foarte mult ce ai scris, vroiam sa mai continue 🙂 ii ca si cartea aia pe care nu vrei sa o lasi din mana pentru ca rezonezi cu subiectul, si la care doresti sa te intorci cat mai repede, pot sa zic ca au sens textele tale, cel putin pentru mine. Finalul articolului ma duce cu gandul la John Wooden antrenorul echipei de baschet UCLA, in perioada in care el a fost antrenor, echipa a castigat 10 campionate in 12 ani si el definea succesul in felul urmator: -Succesul este acea stare de implinire interioara care vine ca rezultat direct al satisfactiei de a sti ca ai depus toate eforturile pentru a deveni tot ce esti capabil sa fii- , restul lucrurilor nu le poti controla dar cand stii ca ai facut tot ce ti a stat in putinta vei fi mai linistit sufeleste si nu vei avea regrete nu vei simti sabia deasupra capului iar in momentul in care ii citesti povestea lui Viktor Frankl iti dai seama ca fiinta umana poate sa gaseasca sens in orice situatie. Iti multumesc!

    • John Wooden este unul dintre preferatii mei. Cea mai tare lectie de la el am luat ideea ca o echipa nu are nevoie de motivatie la momentul meciului, daca ti-ai facut treaba la antrenamente. Este primul antrenor pe care l-am intalnit si care sa dea o o argumentatie anti “motivare” a propriei echipe, la ora meciului.

  • Ionel says:

    Orice obiectiv setat are in esenta lui trei tipuri de bucurie: bucuria data de setarea intentiei – speranta si entuziasmul de inceput, bucuria procesului in sine si satisfactia evolutiei si, la final, bucuria obiectivului indeplinit. De multe ori uitam de primele doua, procesul devine dificil, o lupta si o sfortare, si asteptam ca rezultatul sa compenseze frustrarile si efortul depus. Si, culmea, primele doua bucurii sunt cele care stau in puterea noastra. Daca privesti lucrurile din perspectiva asta, indiferent de rezultat, daca nu ai 100% bucurie, tot ai 66%. Daca e totul sau nimic, de obicei e nimic. Chiar daca realizezi totul. Caci odata ajuns la final realizezi ca filmul din mintea ta legat de indeplinirea obiectivului si trairile atasate, nu seama cu filmul dat de realitate. Am zis intotdeauna ca un final fericit care dureaza 2 minute, nu va compensa in nici un fel un film de doua ore de nefericire.

  • Petru- Stefan says:

    PSS un mail din 03. 01. 2019 care a contat mult pentru mine:

    “Iti tin pumnii,

    sa stii ca “progresia” este greu vizibila si din interior si din exterior. Sunt foarte multi oameni care nu vad “crestere”, desi ea exista si, de multe ori, este evidenta.
    Asta e rolul exercitiilor de genul asta, tocmai ca sa te faca sa constientizezi. Sa zici “hai, ca am inaintat!”.

    Mersi mult,

    Eu sunt aici, in continuare,”

  • Victor says:

    Salut, am rezonat mult cu ce ai scris legat de control. Cica doar 5% din ceea ce ni se intampla este sub controlul nostru (nu stiu cine a dat procentul). Pot sa-ti spun ca, ca mezin al familiei de origine si un “copil cuminte” de-a lungul vietii pana la cei 37 ani, lipsa de control pt propria persoana m-a sufocat…si inca o face. Lupta din mine se da intre: “oricum esti f putin in control, instinctul si intuitia sunt mult mai importante” si “daca nu esti in controlul vietii tale esti la mila imprejurarilor, nu te vei simti implinit niciodata, etc”. Textul tau aduce o raza de lumina in incercarea mea sa-mi clarific cele legate de control (si implicit ce deriva din el, suferinta/stare de pace, stabilitate etc), ma chinui in relatia cu sotia, simt ca nu-mi pot face copii sa asculte de mine si sunt plafonat la un job calduț care am impresia ca omoara potentialul si creativul din mine. Cred ca o baza pentru apucarea hățurilor este sa analizez cat pot de obiectiv ce mi se cere si sa invat sa zic “NU”. Ma bucur ca ai scris despre stoicism si integrezi concepte filozofice. De fapt pot spune ca tu esti ca un psiholog, un doctor pt creier, incerci sa ne ajuti prin ceea ce scrii si nu ai cum sa dai rateu cand esti in serviciu pentru altii. Dar mai stiu inca un lucru, orice schimbare launtrica, depasirea unei conditionari, nu se poate realiza fara durere, fara a merge in adancul problemei, iar de aici nu ne mai poti ajuta, ne poti calauzi , invata toate tehnicile dar noi suntem cei care tb sa infruntam balaurul, iar cand esti in lupta esti ca o sageata deja trasa. Sanatate si numai bine Daniel

  • Monica says:

    Buna!
    Foarte bun articolul. Am avut si eu o perioada in care pur si simplu ma trezeam cu o groaza de sarcini si nu stiam de unde sa o apuc si ajungeam sa ma stresez. Apoi m-am gandit sa le prioritizez si sa le impart pe mai multe zile pentru a fi mai relaxata, calma si eficienta.

  • Alina Filote says:

    Ce tare articolul asta! Vine intr-o perioada in care imbratisez experientele care vin in viata mea si incerc sa inteleg ce inseamna “integrarea umbrei”, sa predau controlul , sa ma accept si iubesc cu failures. Efectul e unul incredibil de eliberare, mai ales pt un workoholic ca mine. Multumesc, Daniel! Intotdeauna ma provoci la cel mai profund nivel!! Si culmea: e in concordanta cu ceea ce traiesc la un moment dat in viata mea! Asta e deja para-normal!! 🙂 Good job! Keep going!!

  • Monica Drosu says:

    E un pic paradoxal ce reusesti cu articolul asta. 🙂

    Pentru Alexandru si pentru control freaks, in general, articolul nu vine cu o solutie concreta la o problema punctuala. Dar, in acelasi timp, mesajul in sine e solutia. 🙂

    M-am regasit si m-am simtit eliberata de o povara pe care o caram cu mine si pe care acum stiu ca pot s-o las jos.

    Iar intelegerea asta nu-mi va schimba neaparat rezultatele, dar ma va face sa pot mai mult. Sa am mai multa rabdare, determinare, curaj, incredere… Mai mult din ingredientele care sunt in controlul meu pe calea spre visul ala “imposibil”. 🙂

    Scrii magic, ca de obicei! 🙏

  • Mihai says:

    Imi place cum faci asocierile cu intamplarile istorice din trecut, ce implica evenimente importante si oameni cheie, cu vremurile pe care le traim astazi, cu prezentul nostru.
    In ultimele luni si chiar inainte de a citii textul tau, am simtit predominant sentimentul interior ca as pierde controlul asupra situatiei financiare, exact ca in exemplul din articolul tau :).
    Rezonez cu mesajul din text, desi solutia practica vine tot din noi, individual, dar parca mi s-a luat o presiune de pe umeri dupa mesajul tau!

  • Reka says:

    Azi am reușit să găsesc momentele acelea liniștite în care să savurez articolul tău. Ca de obicei, mi-a plăcut foarte mult, am citit fără să pot să las telefonul din mână. Îmi place mult cum scrii, iar concluziile, învățăturile îmi sunt de mare ajutor. Propoziția următoare a fost ca un pumn în piept pentru mine, mi-am și notat-o, nu cumva să o uit : “In neregulă este când ajungi să crezi că rezultatul depinde de tine”.
    Îți mulțumesc.

  • Adriana says:

    Buna!
    Mi-a placut tare mult aricolul, scris in acelasi spirit realist care te caractrrizeaza, dar si pragmatic.
    Si eu credeam ca a fi stoic inseamna doar a indura.
    Este extraordinar cum mi-ai punctat ideea de detasare – a fi constient ca nu totul e in controlul tau.
    Multumesc!

  • Alexandru-Raul Dula says:

    Salutare Daniel.
    Ca deobicei, livrezi informații excelent de bune și relevante și cu exemple din viata reala.
    Îmi place foarte mult articol pentru ca și eu sunt genul de om care își face “filme/scenarii” înainte de întâlniri importante,interviuri etc.
    Ma duc uneori în detalii mărunte, și uneori parca chiar am o imagine cu conversația dintre mine și persoana respectivă. Am observat ca fac acest lucru pe pilot automat și când sunt în conflict cu cineva și urmează sa discut cu acea persoană, evident în vederea remedierii situației.
    Si da, cu siguranță îmi voi schimba modul de a gândi prin a-mi spune ca voi face tot ce îmi sta în putință, tot ce sta in controlul meu ca sa ating obiectivul propus. Știu ca acest lucru nu se va intampla instant( sau poate asta e doar o convingere care ma limitează și totuși pot sa fac acest lucru instant). Aici cred ca eu dețin controlul:)).

    Mulțumesc pentru acest articol. Consider ca a venit într-un moment prielnic pentru mine.
    Bafta în continuare în tot ceea ce faci!

  • Camelia says:

    Îți mulțumesc că ai introdus un nou subiect pentru mine, Daniel: stoicismul. Cumva, din introducerea pe care ai scris-o mă atrage ideea că trebuie să fim conștienți și de lucrurile pe care nu le putem control, și să îmbrățișăm faptul că rezultatul nu depinde numai de noi.

    Ceea ce înțeleg din articolul tau, in mintea mea este pe o linie similara ca si “Curajul de a nu fi pe placul celorlalți” de Ichiro Kishimi, Fumitake Koga, o carte pe care am citit-o accidental acum vreo doi ani si care pentru mine a schimbat dramatic modul in care gândesc despre alegerile pe care le fac in viață. Mă întreb dacă ai o recomandare pentru mine pentru o carte de unde să citesc mai multe despre filozofia stoicilor?

  • Elena A. says:

    Ati citit “Cele 13 vieti si jumatate ale Capitanului Urs Albastru” de Walter Moers? Ei bine e povestea unui ursulet mic si albastru (cum altfel?) care trece printr-o serie de intamplari fantastice – bold, Italic si underline pe “fantastice” 🙂

    Am citit-o acum vreo 10 ani (pe la 25) si este una dintre cartile care m-au intrigat cel mai mult pana acum. N-am stiut daca este o carte de copii, carte pentru adultii care nu si-au pierdut din farmecul de copil… e filosofica? e pur si simplu nascocirea unui om cu o imaginatie bogata?

    “Revelatia” mea dupa articolul de mai sus: cartea e filosofica. Filosofie pentru copii si filosofie pentru adulti. Ursuletul nostru nu putea sa controleze nimic din ce i se intampla extern, hazardul il arunca in situatii din ce in ce mai improbabile si mai fantastice. Dar ce controla el de minune era modul in care reactiona si acceptarea cu care lasa lucrurile care nu depindeau de el sa curga pur si simplu.

    Nu se plangea ca e prea greu, ca e prea mult, nu se gandea niciodata ca nu poate face fata. De la fiecare personaj cu care interactiona invata ceva si uite asa si-a spus povestea a jumatate din vietile lui (“pentru ca este un lucru stiut ca ursii albastrii au 27 de vieti”). E o carte incredibila, indiferent de varsta la care o cititi.

    Si poate parea banala “revelatia” asta a mea, dar articolul m-a dus cu mintea exact acolo, iar pentru mine s-a mai risipit un nor si asta e mare lucru 🙂

    As mai adauga ceva ca tema de reflectie pentru a reduce din anxietate: esecul nu se mai traduce neaparat prin lipsa de rezultate, prin faptul ca am facut ceva care nu functioneaza. Incep sa inteleg ca de fapt pericolul cel mai mare care ma paste este sa nu incerc. Altfel spus, esecul este lipsa esecurilor. Daca nu ai esecuri, inseamna ca nu ai incercat si atunci chiar ai dat gres. Face sens?

Dă-i un răspuns lui Alexandru-Raul Dula Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *