In cealalta viata purtam geaca de piele iarna

24 noiembrie 2020 - 50 Comentarii
img

Eram in masina, mergeam prin padure, eu cu Toma. El in spate, cotrobaia prin ghiozdanelul pe care il luasem cu noi, eu ma tot uitam prin parbriz si printre coroanele copacilor, catre norii care se adunau rapid in fata noastra.

O voce, din spate…

“Tati, nu gasesc apa. Nu ai luat apa?” 
“Vezi in buzunarul de la scaun, ca e acolo o sticla.”

L-am auzit cum se apleaca catre scaunul din dreapta mea, gol de altfel, si baga mana si fosneste. Pe jos, pe asfalt, mazga amestecata cu frunze cazute, de toamna tarzie. Intuneric de viitoare furtuna, crengi golase care se lupta pentru un pic de spatiu din ceea ce s-ar fi vrut albastrul cerului. Acum era doar gri.

O data la doua sau trei luni eu si cu sotia ne dam niste “permise” de family free. Asta inseamna, de obicei, un weekend in care plecam, fara familie, singuri: la munte, in vreun hotel sau pensiune, la prieteni sau rude.

Scopul este sa stam noi cu noi, fara cei apropiati, sa ne reincarcam bateriile. De data asta era randul sotiei mele, care ne-a lasat, pe mine si pe copil, singuri in casa. A durat mai putin de jumatate de zi pana cand cel mic m-a intrebat:

“Dar nu vrei sa mergem pana la peste?”

M-am uitat, atunci, cu o spranceana ridicata, catre cerul care se incrunta din ce in ce mai mult, dar mi-am zis ca mai dureaza cateva ore pana vine ploaia. Asa ca ne-am suit amandoi in masina si am taiat padurea in doua, catre o bucata abrupta de rau, plina de pietris si bolovani, unde mai vanam stiuci si salai.

El dupa mine, cu telefonul, gata de poza, eu cu lanseta. De obicei nu stateam mai mult de o ora, doua.

Doar ca de data asta calculasem gresit. Desi eram in miezul zilei, era din ce in ce mai intuneric. Intr-un final am ajuns pe malul raului, dar vantul, deja, suiera a furtuna, in timp ce picaturi, broboane, cadeau pe parbriz. Inca rare, dar cat sa prevesteasca ce urma sa vina.

Toma s-a uitat la mine si m-a intrebat:

“Mergem?”

M-a intrebat pentru ca stateam in expectativa, incercand sa inteleg daca nu cumva e mai bune sa ne intoarcem acasa. Am deschis portiera, am scos palma. Ploua. Vantul se mai linistise un pic, dar asta nu este semn bun intotdeauna.

Asa ca i-am spus celui mic:

“Toma, deja a inceput sa ploua si este periculos pe pietre. Poti sa aluneci si sa cazi.”
“Si ce facem?”
“Pai eu as spune sa ramai in masina, cobor eu pana pe mal, sa vad daca se poate. Arunc de cateva ori cu lanseta si ma intorc. Nu stau mai mult de jumatate de ora.”

Fii-miu s-a uitat la mine, s-a uitat afara.

“Te intorci repede?”
“Repede.”
“Bine, dar imi lasi telefonul.”

Asta se numeste negociere zarnesciana, o facem tot timpul aproape. El a pornit un episod de Fixiki pe telefonul meu (parintii stiu ce e ala), eu am tras aer in piept si am iesit direct afara. Eram imbracat blugi si un hanorac, asa ca mi-am tras gluga peste cap.

Mi-am luat lanseta, una dintre cutiutele mici de voblere si gume din portbagaj, am mai aruncat un “vin repede” catre interiorul masinii si am tasnit catre mal. Ploaia deja era un pic mai deasa, dar picaturile erau marunte acum. Avea sa se transforme intr-o mocaneasca sacaitoare.

In fata mea era malul, bucati de stanca prinse una in alta, cu grohotis instabil intre ele. Unghiul de coborare, ca sa ajung langa apa, era de peste 30-40 de grade. In mod normal coboram si cu ochii inchisi in zona respectiva. Asa ca am tras aer in piept si am pus picioarul pe prima piatra. Uda.

Piciorul a fugit instant, m-am dezechilibrat, asa ca l-am pus si pe al doilea. M-am dus cu totul la vale.

Acum o sa fac o paranteza. In mod normal, cand cobori pe o panta inclinata, daca e sa aluneci, te duci la vale pe spate, ca atunci cand aluneci pe niste scari. Te lovesti cu noada de o treapta sau doua, ai egoul ranit de penibilul situatiei, dar fundul atenueaza cazatura si, intr-un final, te opresti putin mai jos. Important este sa nu dai cu ceafa de o treapta, ca acolo ramai.

Revin. Am alunecat pe spate, asa ca am aruncat undita din mana intr-un loc sigur, in lateral. Am incercat sa pun piciorul drept, in cadere, pe ceva mai stabil, o piatra mai mare, in contra ei. Ca sa opresc caderea. Piciorul, in loc sa se opreasca in piatra, a intrat sub ea.

A fost cea mai proasta mutare posibila, pentru ca a schimbat dinamica intreaga a cazaturii. In loc sa ma duc pe fund, in continuare, cu piciorul prins sub stanca, am fost aruncat in fata. Am facut o volta, in gol, pe o panta plina de stanci. S-a oprit un pic timpul in loc.

Am cascat ochii mari, am scos o injuratura in engleza, ca asa ii sta bine romanului, in timp ce plonjam cu capul inainte. M-am intors pe o parte, ca sa nu dau cu fata de vreo piatra. Primul impact a fost sustinut de coapsa stanga, apoi coasta direct pe o stanca, apoi umarul.

Si apoi capul. Tampla. Am pleznit o piatra cu ea. Nesimtita. Se pusese acolo.

Picaturile cadeau in continuare, nepasatoare la spectacolul de sub ele. Un fulger, in departare, abia deslusit. Ma oprisem. Nu mai cadeam.

Am scos si un “cacat”, cand mi-am dat seama ce se intamplase, de fapt. Am ridicat capul din piatra precum un boxer care si-a luat cativa pumni, a cazut pe jos, dar inca vrea sa continue lupta. Atata tot ca in momentul in care am ridicat capul, am vazut sangele. Curgea cu presiune de robinet de Drumul Taberei. Nici foarte tare, dar fara intreruperi.

Am dus repede mana la tampla, apoi m-am uitat in palma. Sange. Am scos hanoracul dupa mine, cat sa raman in tricou, l-am motolit intr-o bila cat o minge de fotbal, si am lipit-o de rana. Apoi am inceput sa urc. Mi-am luat si undita de pe drum, am iesit la stanca initiala, de unde alunecasem si, incovoiat, infrant de natura, schiopatand cu dreptul destul de pronuntat, m-am dus la masina.

Am aruncat undita in portbagaj si m-am suit la volan.

“Te-ai lovit?”, m-a intrebat Toma.

M-am uitat in oglinda retrovizoare, am dezlipit hanoracul de cap si m-am uitat la tampla. O despicatura cam de doi centimetri din care inca mai curgea sange, dar fara sa tasneasca, de data asta. Hanoracul era imbibat in sange.

“Da, hai acasa!”

Am condus spre casa, cu o mana aplicand presiune pe tampla, cu alta tinand de volan si cu copilul uitandu-se la mine, cu ochii mari.

“Te doare?”
“Nu…”

Cam asta e povestea ultimului meu accident “in natura”. Acasa mi-am pus trei copci adezive, ca sa inchid rana. Degetul prins sub stanca s-a umflat si s-a invinetit, dar nu era rupt. Coastele, probabil fisurate. Alea isi revin singure. Vanat pe ici pe colo.

Ca si cum m-as m-as fi batut cu cineva.

La doua zile distanta aveam ochiul vanat, iar dialogurile cu cei care ma vedeau erau deja spumoase:

“Ce-ai patit?”
“Am dat cu capul intr-o piatra!”
“Si piatra e bine?”
“Nu cred, eu am lasat-o plina de sange.”

(poza de mai jos este facuta la o saptamana distanta, in acelasi loc; inca se mai vede ochiul tumefiat, dar si o mica cicatrice in dreptul tamplei )

O liniste crunta

Nu iti scriu intamplator despre accidentul de acum cateva saptamani. In capul meu, cel cu care am lovit stanca, in cazatura, are totul o logica aproape infailibila. O sa te rog doar sa ai putina rabdare, ca sa poti inchide argumentatia cu totul.

Rareori am vorbit, pe site, despre stilul meu de viata actual, comparativ cu ce se intampla “inainte”. Pentru mine exista doua vieti total diferite, viata de dinainte de “Comana” si viata de dupa. Daca stau bine si ma gandesc, acum 10 ani traiam o cu totul alta realitate.

O sa o iau pas cu pas, incercand sa nu te adorm. 🙂

Ne-am mutat la Comana din 2016, august. Tin minte ca Toma avea doi ani si jumatate, dar noua ni se pare ca suntem aici de o vesnicie, pentru ca ne aducem cu greu aminte de realitatea de “dinainte”. Sunt doua lumi total diferite, desi actorii sunt aceiasi.

Comana se situeaza la aprox. 35 de km de Bucuresti, probabil ca ai auzit de ea, pentru ca sunt multe puncte de interes prin zona. Exista complexul Casa Comana, parte din delta, unde ai lac, terase, poti sa calaresti, sa tragi cu arcul, ai Aventura Park (cu tiroliana deasupra lacului), barci, vaporas, hotel etc. Mai exista in zona Manastirea Comana, fondata de nimeni altul decat de celebrul Vlad Tepes in 1461. Care si-a gasit sa moara tot pe dealurile Comanei, in 1476. Moara de hartie & Satul mestesugurilor. Aerodromul, de unde poti sa te dai cu parapanta. Si as mai putea sa o tin asa vreo cateva paragrafe, dar nu asta este scopul.

Asta este partea comerciala si motivul pentru care, in weekendurile frumoase, localitatea arata mai degraba ca Vama Veche: cu masini parcate la centimetru si oameni inghesuiti pe trotuare, incercand sa isi faca loc catre pomul laudat.

In timpul saptamanii este in zona o liniste crunta, lucru care da nastere unei dualitati ciudate. Noi nu avem casa in zona comerciala, a Comanei, asa ca suntem relativ feriti de nebunia de weekend a localitatii. Avem in jurul nostru doua rauri, o cascada, rezervatia de padure, o delta. Toate la o aruncatura de bat.

Cerul, aici, in Comana, de multe ori pare ca inghite cu totul casa noastra, mai ales ca ne-am pozitionat pe un deal, in apropiere de padure. Natura este peste tot in jurul tau si iti aduce aminte continuu ca este langa tine.

De cand am venit aici, am intrat in contact direct (ori in curte, ori pe strazile dimprejur) cu fazani, pitulice, soimi, vulpi, caprioare, broaste testoase, iepuri etc. Avem inclusiv o bufnita care ne da tarcoale casei, in fiecare seara aproape. Suntem pe teritoriul ei de vanatoare.

Ah, da, si e liniste. O liniste mormantala. In timpul saptamanii, cel putin.

(mai jos ai o poza cu o broasca testoasa care s-a hotarat sa traverseze curtea, spre socul cainelui, din gura caruia am salvat-o; am facut poze cu ea, am urcat-o in masina si am eliberat-o in delta)

In cealalta viata purtam geaca de piele iarna

In ciuda aparentelor actuale, m-am nascut in Bucuresti, in Berceni, si ma consider get beget bucurestean. Viata mea este, in mare parte, caracterizata de betoane si blocuri, de tramvaie, metrouri, trafic, mall-uri.

Eram atat de bucurestean (si inca sunt, intr-un mod ciudat), incat atunci cand prietenii mei ma chemau sa mergem pe munte cu cortul, ideea ca nu am apa curenta, caldura si wc. ma facea sa refuz intotdeauna.

Mancam mereu in oras, in restaurante, stiam toate cafenelele periferiei de sud si rareori ma dadeam jos din masina. Mi se parea o blasfemie, de exemplu, de Craciun si Revelion – ca exista restaurante in capitala inchise.

Ma imbracam subtire iarna, pentru ca rareori eram “afara”, ci mai degraba acasa, la birou sau in masina. De ce m-as imbraca gros, daca sunt doar 30 de secunde pana urc in masina si inca 30 de cand cobor pana ajung din nou “la adapost”. Purtam conversi pe nameti (tenesi chinezesti, cand n-aveam bani). Blugi, tricou si geaca de piele. Mai tarziu am schimbat geaca de piele cu sacoul, dar realitatea era cam aceeasi.

Vara doar dadeam geaca jos si nu sufeream de caldurile alea de peste 40 de grade, pentru ca – la fel – rareori eram in afara “adapostului”. Aveam aer conditionat peste tot si, as putea sa spun acum, stateam in cutiute protectoare in 90% din timp: apartament, birou, masina, restaurant, cafenea.

Agitatie, aglomeratie, trafic, praf – dar intr-o combinatie ciudata cu ideea de confort urban, unde ai totul la o aruncatura de bat sau un apel de telefon.

Cand enumar toate lucrurile astea, nu le spun cu emotie negativa atasata. Ba chiar simt o melancolie ciudata, gandindu-ma cat de tanar eram, dar si la faptul ca aveam o perceptie de imortalitate si aroganta pe care ti-o da zona urbana.

Asfaltul mareste proportiile si te indeparteaza de propria mortalitate si umanitate. Ai impresia ca tot acest confort ti se cuvinte si, cand el nu exista, intotdeauna ai vinovati spre care poti sa arati cu degetul.

Esti irascibil pe lucruri marunte, de altfel, cand stai inconjurat din toate partile de asfalt. Traficul, care iti provoaca o nerabdare si o nemultumire permanenta. Agitatia aia interioara de a ajunge la timpt sau de a cauta scurtaturi permanente cu ajutorul Waze.

Ca tot vorbeam de zapada. Zapada iarna te socheaza. Cea mai mica pelicula pusa pe asfalt si transforma acelasi trafic, si asa infernal, intr-unul de-a dreptul macabru. Si ti se pare ca ti se iau din drepturi. Ca nu vezi masini care sa ia zapada, ca nu vezi oameni care sa dea la lopeti. Desi tu n-ai pune mana pe una.

Te certi pe locuri de parcare si esti nervos pentru ca oamenii nu sunt politicosi. Ca sunt irascibili. Si ei.

Ba chiar ti se pare ireal ca in 2020 sa vezi zapada pe strada. Ea nu ar trebui sa existe. Pana si anotimpurile ti se par un moft cu care interactionezi tangential mai degraba. Pentru ca viata este, in 90% din timp, doar apartament, masina sau alt spatiu inchis si confortabil.

(daca nu stii la ce te uiti, in poza de mai jos – este o bufnita care, intr-o seara, s-a pus pe scaunul de pe terasa si s-a hotarat sa traga un pui de somn de cateva minute)

Trecerea

Nu mi-aduc aminte motivul explicit pentru care m-am mutat in Comana. Ma simteam invins dupa moartea mamei si voiam liniste, o perioada. Stiu ca voiam un loc al meu, in care sa pot crea, dar nu stiam cum o sa functioneze toata “povestea”.

Ba chiar mi-aduc aminte ca, imediat dupa ce am construit-o, am avut o discutie cu sotia mea si am ajuns amandoi la o concluzie: “Hai sa vedem cum este cateva luni si, daca nu ne adaptam, ne intoarcem in oras.”

In prima noapte cand am vrut sa innoptam in casa – intamplarea a facut ca sa fie o furtuna crunta in Comana. Eram in masina, era deja noapte, mergeam cu 30-40 la ora, pentru ca nu vedeam nici la 5 metri in fata, stergatoarele parca innebunisera.

Din asfalt iesea fum si broaste traversau strada in cohorte, cautand sa se arunce sub roti. Era o imagine suprarealista, pe care o vezi doar in filme.

Pe atunci nu aveam inca gard, casa era in mijlocul unui camp. Nu aveam inca nici pavele in curte, totul era mocirla. Am intrat in casa, eram plini de noroi, Marina respira greu, cu ochii mari de tensiunea drumului dificil. A apucat sa spuna doar atat:

“Unde m-ai adus?”

A fost o noapte a naibii de lunga, pentru ca au inceput tunetele si fulgerele. Cum Marina avea (intre timp a rezolvat problema) o trauma cu tunetele si, pentru ca noi nu aveam nicio jaluzea sau draperie montata inca, o simteam ca e cu lacrimile in gat, gata sa izbucneasca in plans.

Asa ca am luat-o de mana si am dus-o in fiecare camera, una cate una, aratandu-i ca este in regula si ca nu se intampla nimic rau.

Asta a fost primul contact “real” cu Comana. O alta realitate fata de cea cu care eram obisnuiti. Simteam ca norii sunt in casa si iau masa cu noi. Inconjurati de ape si de paduri, vremea se comporta ciudat, excesiv la prima vedere. Cand picura in Bucuresti, in Comana se spargeau norii si Neajlovul se revarsa pe campurile de primprejur. Cand batea vantul in Bucuresti, in Comana, in rezervatie, copaci intregi erau pusi la pamant sau cadeau stalpi de curent.

Cand era frig in Bucuresti, in Comana era ger de-a dreptul.

De-asta am si cumparat o masina 4×4, pentru ca avem, pe an, 2-3 zile in care localitatea este izolata de localitatile din jur.

Am devenit mai atenti la liniste si la ce ascunde ea. Vedem norii cu alti ochi acum. Vantul il simtim in altfel.

Am devenit mult mai conectati la natura. Stim aproape la minut la ce ora rasare soarele, la ce ora apune.

Mi-aduc aminte inclusiv de momentul cand mi-am dat seama ca am alt simt dezvoltat, decat inainte. Iti spuneam ca nu aveam gard, la inceput. Am chemat o echipa de muncitori, ca sa imi inchida curtea.

Seful lor, intr-una dintre dimineti, a venit cu echipa intreaga si s-a pus pe lucru. Eu tocmai le facusem oamenilor cafea. Am ridicat privirea catre cer, am tras aer pe nas si am zis, mai mult pentru mine:

“Incepe ploaia…”

Insa tipul inceput sa rada, zgomotos, a scos telefonul din buzunar si mi-a spus cu ecranul indreptat spre mine:

“Scrie ca azi, toata ziua, o sa fie soare!”
“Nu cred ca scrie bine…”, am continuat eu.

In cinci minute norii blocau lumina soarelui, pornea vantul, apoi o ploaie mocaneasca de i-a trimis acasa pe toti.

(mai jos ai poza cu intinderea de padure din Comana, care pare ca nu se mai termina)

De ce spun toate lucrurile astea?

Sincer, in articolul asta simt o limitare a cuvintelor, ca sa exprime parerea mea, o concluzie care sa ajunga la tine si sa o asimilezi. Sa fie parte din tine, cum e din mine. Sau, macar, sa ajunga la nivel de argument final.

Eu cred ca orasul, cand esti una cu el, te departeaza de “sursa”. In definitiv, omul, chiar daca a castigat batalia cu celelalte specii si domina autoritar suprafata planetei, este parte din ciclul naturii. Ne nastem, ne hranim, iubim, procreem, ne luptam, invingem sau suntem invinsi, murim.

Este ciclul natural al vietii care inca nu a fost spart si, cel mai probabil, pe parcursul vietii noastre – nici nu va fi spart.

Cand te deconectezi de “natura” (sau de sursa), cand incepi sa lupti impotriva ciclurilor naturale ale vietii, duci o existenta plina de frustrare. Da, viata este o lupta si luptam de dragul ei. Dar, cu toate astea, exista niste limitari. Exista un ritm. Daca il ignori, este ca si cum inoti impotriva curentului.

In “oras”, la adapostul asfaltului, deconectat de sursa – o tii din nemultumire in nemultumire. Te supara o tigara aruncata pe jos, te supara praful, traficul, mijloacele de transport in comun. Te supara o ploaie, frigul, caldura. Zapada sau canicula.

Dar nu te supara neaparat intr-un mod constructiv. Te supara pentru ca ti se pare ca esti indreptatit sa nu ai supararile astea.

Ori, astazi, cred ca nu este sanatos sa te crezi infailibil. Sa te crezi deasupra problemelor. Sa nu ai infrangeri.

De-asta cred ca – din cand in cand, daca mergi incovoiat, sleampat de un picior, ud fleasca, cu sange siroind din tampla, cu coada intre picioare – cred ca face bine la spirit.

Cam asta e mesajul meu de astazi,

Cu drag,
D.

PS: Daca vrei sa ramai in contact cu mine si sa mai citesti materiale similare, pe viitor, cea mai buna decizie este sa te abonezi la newsletter.

Apasa pe butonul de mai jos si devino cititor fidel (alaturi de ceilalti 50 000 de membri ai comunitatii):

Vei primi saptamanal materiale care tin de:

  • productivitate (trucuri mentale care te ajuta sa devii mai eficient, sa obtii mai multa claritate, sa intri in stare de flux – chit ca scrii, compui muzica, coordonezi o echipa de vanzari sau o afacere);
  • mentalitate (exercitii care te ajuta sa intelegi mai bine cum functionezi / reactionezi la diversi stimuli din exterior, dar si cum sa iti construiesti o personalitate puternica intr-o societate din ce in ce mai dependenta de atentie si mai galagioasa);
  • writing, marketing & business (despre cum sa te eliberezi financiar si sa iti construiesti o afacere in jurul stilului tau de viata; dar si cum sa impaci partea creativa a muncii tale, in timp ce esti independent financiar)

 

50 de comentarii

  • Cristian says:

    Imi place cum arata pestele ala. Se vede ca a crescut intr-un mediu sanatos! Spune multe despre alegerea ta! Nici eu nu cred ca este sanatos sa te crezi infailibil. A ne imbraca in viata, presupune si durere si bucurie!

  • Greta says:

    wow, ce wake up call.
    Chiar mi-a facut bine la spirit:
    “De-asta cred ca – din cand in cand, daca mergi incovoiat, sleampat de un picior, ud fleasca, cu sange siroind din tampla, cu coada intre picioare – cred ca face bine la spirit.”

    Multumesc Daniel, imi place autenticitatea cu care scri si ce transmiti.

  • Monica Drosu says:

    Citesc articolul asta din mijlocul betoanelor din oras, :)) cu atat mai deconectata de la ”sursa” cu cat, am crescut cumva atipic, neavand bunici la tara, ci tot in oras.

    Mi-ai amintit de o perioada cand nu aveam permis de conducere si priveam foarte amuzata soferii care vorbeau singuri in masina. Vociferau, uneri si gesticulau – era reactia lor la ce se intampla in trafic.

    Pe atunci, mi se parea foarte amuzant si imposibil de inteles de ce ar vorbi cineva singur in masina, stiind ca nu e auzit de cei carora li se adreseaza.

    Peste cativa ani aveam sa fac si eu la fel. :)) Si cat de firesc mi se parea sa injur de toti sfintii singura in masina.

    Insa, nu mi se mai parea amuzant deloc. Abia asteptam sa ajung acasa, sa ma izolez de toata nebunia.

    Asa ca, da, inteleg cu atat mai mult deconectarea asta de la sursa. 🙂

    • Pasionat de sportul de performanta, analogia pe care pot sa o fac – este cu tenismenii care vocifereaza pe teren, singuri.

      Cred ca stim cu totii replica celebra a Simonei:
      “Ti-am zis sa misti picioarele alea!”

      Doar ca ea vorbeste cu ea. Se cearta singura. Doua parti ale propriului eu, aflate in conflict.

      In acelasi timp, cei care reusesc sa reduca la minim acest conflict, care atenueaza cearta interioara, care o mediaza – aceia ajung sa castige.

      Am vazut rabufniri interioare pana si la Roger Federer, un monument de profesionalism. Dar medierea cu tine insuti duce la rezultate. Cand reusesti sa faci liniste in capul tau si sa te concentrezi pe ce ai de facut, nu pe lucrurile care s-au intamplat si pe care nu le mai poti controla.

  • Cristian says:

    Daca ne gandim bine, cumva este absurd sa te superi ca ploua sau ca e iarna ori ca..supriza! iarna ninge si vara e cald! Chiar ma intreb cat de dificil este sa te decontezi de oras. Stiu de persoane care nu au reusit transferul de la oras la tara si s-au intors la oras. Mi-a lacut ca in articol s-a pus problema mindset-ului.

  • OanaS. says:

    Mi-a placut mult articolul!

    De doi ani sunt in proces de integrare a conceptului “Traieste in ritmul naturii!”, Eu, “copilul de asfalt”, care locuieste tot la bloc, in oras, inca…

    N-o sa uit niciodata cum in clasa a IX-a, la liceu, mergeam pentru prima data “la tara” si strabatand un camp, de unde ne lasase “irta” la sosea pana la casa unde trebuia sa ajungem, imi tiuiau urechile de atata liniste. Simteam ca-mi pocneste capul si am inceput sa vorbesc. Le-am rugat pe colegele mele sa vorbim tot drumul pentru ca nu suportam acea liniste… Hmmm, uite ca poate sa te doara capul si de liniste, daca nu esti invatat cu ea.

    Si, de dat cu capul se poate da si de asfalt, mergand normal, fara graba sau tocmai cand te-ai oprit din alergat… :))) De 3 ori in doua saptamani, un cucui in plus si un ochi vanat. 🙂 Cazaturi care m-au bagat in niste procese de coaching si introspectie profunde…Cine ar fi crezut?! 🙂

    Am trait, in schimb, si fericirea de a avea in fata blocului, in oras, iarba verde, iepuri, pasari de toate felurile (ale caror nume nici nu le cunosc pe toate) si padurea aproape de casa, alt ritm de viata, doar ca acel oras se numeste Haga si ajung acolo doar in vizita.

    Traind pe pielea mea fiecare dintre momentele amintite anterior, am putut sa inteleg mai bine semnificatia acestui articol. Cu toate acestea, iubesc orasul si imi caut oaza mea de liniste si in afara lui.

    Multumesc pentru ca mi-ai reamintit de cazaturile mele! 🙂
    Faine lectii! M-as bucura sa reusesc sa scriu si eu despre ele…

      • OanaS. says:

        Hai ca mai scriu aici o completare! :)))

        Daca tot am vorbit de cazaturi, mi-am reamintit ca si in ziua in care ne-am cunoscut personal, in 2013 la lansarea “Treptele schimbarii”, am cazut pe peronul de la metrou, dupa ce alergasem pe trepte sa prind trenul.

        Nu uit nici acum ce am gandit atunci:
        “Nu mai alerga ca fraiera sa fii tu punctuala! Cu siguranta evenimentul va incepe mai tarziu.” Si asa a fost, a inceput cu o intarziere de 30 de minute.

        Din fericire, ochiul nu mi s-a invinetit.
        Si a fost prima data cand cineva m-a privit cu adevarat in ochi. 🙂

  • Ovidiu says:

    După patru ani de Comana ai crezut ca poți stăpâni natura… dar aceasta ti-a dat o lecție!
    Îmi pare rău pentru ce ti s-a întâmplat (mi s-a întâmplat si mie), însă tot răul spre bine, cum se zice,
    deoarece eu cred ca așa învățam sa rezonam cu adevărat cu natura, pentru ca:
    “A rezona cu natura este cel mai frumos mod de a trai”
    – e un citat cu care termin comentariul si te si îmbrățișez virtual de aici, din Cluj 🙂

    • Nu stiu daca este despre a stapani natura, cat intervine o oarecare aroganta specifica.

      Una dintre cele mai tari lectii pe care le-am trait “pe viu” a fost cand un alpinist profesionist a avut dubla fractura intr-un banal “night trip” de grup, plin de oraseni neexperimentati, carora le tremurau picioarele la fiecare pas aproape.

      Nu isi legase sireturile si a sarit de pe o stanca pe alta…

      (asta se intampla intr-una dintre taberele pe care le organizam cu Pera in perioada 2006-2009)

      Pentru mine a fost “mindblowing”.

  • Monica says:

    Buna!
    Mi-a placut articolul scris. La fel ca tine imi place si mie sa evadez din cand in cand in afara Bucurestiului. Imi place sa ma plimb, sa vad locuri noi si sa ma relaxez. De cateva luni in contextul pademiei am luat o pauza de la excursii alegand precautia iar prin ianuarie, poate chiar februarie o sa plec iarasi pe undeva si de data asta o saptamana cel putin

    • Culmea e ca mie nu imi place sa “evadez”. Din cand in cand gasesc o utilitate pauzelor, dar in rest sunt un om al “rutinei”.

      Nu am initiativa in a “calatori”, spre exemplu. O fac de dragul sotiei sau pentru ca stiu ca ma ajuta, pe termen lung. :))

  • Nicu says:

    Am citit acest articol si ma regasesc in el, deoarece si eu vreau sa fac pasul asta de a parasi orasul si sa ma mut la casa in jurul Timisoarei. Zona in care stau acum este un cartier la periferia orasului si nu pot spune ca m-am acomodat din 2008 de cand am venit aici. Inainte am locuit in centru orasului in chirie intr-o locuinta nationalizata si am fost obligat sa o parasesc deoarece a fost retrocedata proprietarului.Unul din motivele pentru care vreau sa locuiesc la casa este ca am doi catei salvati de pe strada si la bloc nu prea e comod. Partea mai grea pentru mine este ca nu am masina si nici carnet de conducere (nu pot obtine permisul din cauza unei probleme de sanatate) si de aceea depind de mijloacele de transport in comun. Vara e mai simplu ca pot sa merg cu bicicleta.

    • Noi facem naveta in perioade “normale”, avem carnet amandoi, distanta nu este atat de mare si ajung in Bucuresti mai repede decat as ajunge din Berceni in Militari, de exemplu.

      Depinde de fiecare cum isi construieste stilul de viata. Pentru mine era important sa am liniste si sa creez, dar sa nu fiu foarte departe de “agitatie”. Comana e un mix bun.

  • Ionel says:

    ‘La tara’ nu e liniste. E galagie, doar ca e altfel si necesita ceva timp de adaptare. Galagia de la tara trebuie sa o asculti, caci nu o poti auzi altfel.

  • Adrian Z says:

    mai degraba expunerea la stiri te face sa te frustreze totul. Nu am auzit nici o stire la radio, tv sau online sa nu-ti spuna ca se strica vremea doar pentru faptul ca intr-o zi se preconizeaza ca va ploua dupa saptamani intregi de seceta.
    Tot asa, daca discuti cu taranii (fermierii mai nou) vei afla, cu putine exceptii, ca anul a fost prost, ba nu s-au facut fructele, ba a plouat si s-a stricat grâul, ba ca a fost seceta si tot asa!
    Mai plauzibilă e punerea in ordine a activitatilor și unde mediul (non-citatin) a avut o influență benefică). Nimic nu e absolut, depărtarea de oraș are și ea neajunsurile ei, mai ales când ai copii de scoala.

  • Arcan says:

    Frumos spus, rezonez cu cele scrise de tine. Bafta in tot ce faci si poate ne vedem la un tenis cand vin in Bucuresti.. pardon Comana

  • Georgeta says:

    Esti minunat tinere Daniel Zarnescu. Iti spune asta o bunica care citeste aproape toate articolele tale. Eu am crescut la tara, apoi am trait vreo 45 de ani la oras si acum cel putin vara stam impreuna cu sotul mai mult la tara. Aici am simtit cu adevarat cum te regasesti, cum cureti “gunoiul” pe care il mai acumulezi. Vazand cum alearga catelusa lup pe campurile si dealurile pe care ne plimbam, am vazut libertatea. Eu spun asa, ca fericit sau nefericit poti fi oriunde. Depinde doar de noi cum ne organizam unde suntem, ca sa avem prilejul de a ne reconecta cu natura, cu pamantul. Dincolo de orice incercare este o binecuvantare. Imi place cum scrii, indiferent ce tema abordezi. Esti sincer, talentat, documentat. Am citit si toate comentariile si mi-au placut. Va salut si va imbratisez pe toti. Mult succes pe toate planurile si mai ales sa va regasiti esenta.

    • Ah, ai o catelusa lup. 🙂 Sa-ti traiasca!

      Eu am o “maidaneza imperial”, am salvat-o de sub rotile masinii, cand era cat pumnul. In primele luni credeam ca este caine lup, dar a refuzat sa creasca mai sus de jumatatea tibiei. :))

      Multumesc mult pentru randuri!

  • Lena says:

    Da, eu inca vreau gălăgia orașului. Am trăit și la tara, in vacanțe, știu cum se aude liniștea, dar după o săptămână is too much for me. Cel puțin acum. Oricum, frumos tare la Comana, am fost și noi in martie prin pădure pe acolo. Cât despre căzătură, it’s destiny!

  • Brigitta says:

    Timisoreanca de cand ma stiu,fara “picior”de neam la tara dar cu imaginea incantatoare a vacantelor la tara povestite de colegii mai norocosi a fost (si a ramas!)imprimata inca,din copilarie.Intr-un fel,intelegeam si simteam aceasta incantare pentru ca,desi,eram/sunt “de la oras”chiar, in zona centrala,locuiam la casa cu gradina maaaaare dotata (aproape ca la tara)cu flori,animale,pasari si un nuc mare cu leagan.Totusi,stiam/simteam ca,la tara,este mult mai mult decat ce aveam in Timisoara…inclusiv,parcurile,stadionul,patinoarul,discotecile din apropierea casei care,erau “ale noastre”.
    Mai tarziu,trecerea la “confortul de bloc”chiar daca era confort I sporit,a fost si a ramas o colivie…pana am avut norocul sa cumpar o casa(fara nimic in ea) dar pe aceeasi strada unde am copilarit/am crescut.Am dormit pe sacii de haine adunati in mijlocul incaperii si am mers la WC-ul din curte pana am instalat apa,gaz,curent si am renovat,extins,etc.Si,totusi,aceasta bucurie nu s-a comparat cu “confortul sporit”de la bloc.
    Dupa revenirea la spatiul meu favorit,am avut si sansa sa “colind”munti,vai,paduri…multa Romanie rurala prin natura meseriei mele.Am vazut locuri naturale,incantatoare (nu,neaparat consacrate turistic) si am cunoscut oameni care,aproape ca au sters dorul meu de a avea rude la sat.(fixatia din copilarie).Am ajuns sa astept cu nerabdare sa plec din casa(la munca) pentru ca,simteam ca devin om atunci cand lasam in urma orasul.A fost si a ramas o traire unica si intensa….sustinuta si amplificata in teren….pentru ca,acolo se poate intalni soarele(cel bun si nu cel poluat din orase),aerul curat al inaltimilor si/sau al padurilor,apa de izvor adevarat,sau apa de scaldat limpede si sanatoasa,poti mangaia copacii/stancile cu muschi( fara anabolizante:)),poti simti mirosul ierbii/fanului si al florilor.Nu e nimic fals sau,falsificat.Acolo totul este autentic si poti face parte din asta.Ritmul vietii este calm,asezat…intelept.
    Aceasta traire a fost dublata si intarita de pasiunea mea pentru schi,inot,drumetii,zbor in regie proprie:)(parapanta) cand nu munceam.Muntele aduce in plus si acea senzatie de a fi “la inaltime”,deasupra mizeriilor,cenusiului,aglomerarilor si nebuniei din oras.Dar,muntele e destul de departe de campia noastra banateana insa,se poate.Memorabila ramane o amintire cand doream intens sa evadez din oras si,intr-o iarna aspra,am maturat gheata de pe raul Timis ca sa pot patina.Multumesc ca,mi-ai adus aminte de asta cu articolul tau:)
    Nu sunt destule cuvinte care sa descrie complet ce inseamna,ce ofera un habitat apropiat de natura,convietuirea si mai ales,rezonanta cu natura ca si,trairile,emotiile autentice cu care te imbogatesti.
    Am scris asta incepand din propria mea copilarie pentru a intelege ca mai ales,copiii trebuie orientati/indrumati catre natura si “bogatia”pe care o ofera.
    Meriti deci,felicitari pentru ca ai ales un loc de poveste si il indrumi pe Toma pe o cale de poveste.

    • 🙂 Mersi mult, faine randuri ai pictat pe blogul meu.

      “Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
      Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
      Aici orice gând e mai încet,
      şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
      ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
      ci adânc în pământ undeva.”
      L. Blaga

  • Mihaela says:

    Frumos spus. Imi place cum e scris in stil oral. Vezi in timp ce citesti si poti simti si ploaia . Bunica stia la fel cand ploua , simtea in aer. Adevarat ca momentele de conectare cu mine au fost cel mai bine realizate la bunici la tara la fan , la cules de zmeura .
    Bunicii nu mai sunt acum si eu traiesc intre asfalturi si betoane da . Da am ajuns sa simt chiar si aici cand vine ploaia ceea ce e cumva straniu caci eram convinsa ca nu se poate doar acolo in natura .
    Cred ca orasul da un sentiment de infailibilitate si ca ti se cuvine . Multumesc pentru acest articol caci mi-a adus inca o data aminte cum de erau asa de valoroase vacantele la bunici .

  • Alina says:

    Multumesc pentru articolul plin de emotii pe care le inteleg f bine.
    In urma cu 10 ani am inceput – impreuna cu sotul meu – o afacere noua pentru Romania, care ne “obliga” sa stam 6 luni pe an (cat era sezonul de pescuit) la mare, si 6 luni in Bucuresti.
    Acum – dupa 10 ani in ritmul acesta – am inteles cat de “consumator de energie umana pozitiva” este orasul, mai ales Bucurestiul.
    Acum – cu greu ne readaptam la viata orasului, cand revenim acasa.
    Si cochetam cu ideea de a ne muta definitiv in satul unde este construita fabrica noastra.

    • Stefan Lucian Vladescu says:

      Foarte fain articolul! Am vazut cu ochii mintii tot ce ai povestit… 🙂 Cred ca locul ala este superb si pt tine este fix ce ai nevoie pt a creste! E mai normal si uman ce traiesti acolo decat ai putea trai intre betoanele capitalei. Iar acum in perioada pandemiei cred ca a fost cu atat mai mult mai benefic!

    • E decizia pe care fiecare trebuie sa o ia pentru el. 🙂

  • Mihaela Staicovici says:

    Conexiunea cu natura duce la sănătate fizica și psihică, in mod sigur. Am lăsat in urma Bucureștiul unde ma născusem și trăisem pana in urma cu 15 ani. Sunt prima bucureșteanca din familia mea care s-a desprins de blocuri, betoane, praf, poluare de tot felul și m-am stabilit intr-un sat din Prahova. Aici am învățat sa comunic cu natura, sa ma adaptez ei, sa o respect și sa o cunosc. Ma simt aici libera și liniștita și am învățat sa ma bucur de frumusetea vieții.
    De câte ori merg cu treburi prin Bucuresti, apreciez din ce in ce mai mult ceea ce am acum!

    • Mi-aduc aminte, trecusera undeva la sase luni de stat la Comana, eram cu sotia mea in masina in Bucuresti -si am avut o remarca.

      “Auzi, ce miroase asa?”

      Am avut nevoie de jumatate de an ca sa imi dau seama ca a noastra capitala are un miros specific. Cand esti “acolo”, nu iti dai seama. Esti obisnuit.

      Nu este neaparat de rau, este doar o observatie.

  • Daniela says:

    Aveau farmecul lor, si acel Daniel imbracat cu geaca de pielea iarna, si acea Marina usor speriata 🤗. Dar mi-a placut mult articolul si mult adevar ai spus. Mi-ar placea sa va mai revad, caci noua varianta o stiu doar de prin articolele tale. 🙂 Va imbratisez! 🤗😘

  • Negrut Anamaria Livia says:

    Ziua buna Daniel ,

    Am citit articolul tau , da e bun si zona de la comana e tare frumoasa .

    Am o curiozitate , cum ar descrie Toma acesta experienta ?

  • Ionut-Andrei says:

    Wow…foarte tare materialul. De fiecare data cand citesc randuri de la tine despre Comana ma umplu de energie. Ca si tine sunt un copil nascut in Bucuresti, insa am copilarit in Branistari (un sat la vreo 5-6 km de Comana) la bunici.
    De fiecare data cand ajung acolo, la parintii mei, ma umplu de energie si ma deconectez de toata agitatia din oras, mai ales cand merg la pescuit pe Neajlov.
    Toata aceea zona este plina de energie. Are ceva ce te face sa treci mai usor peste o saptamana agitata de munca si de oras.
    Mai astept de la tine astfel de materiale.

    Te salut si ma inclin,
    PS: poate ne intalnim la pescuit pe Neajlov.

  • Bianca says:

    Super articol!! Este vremea să ne “trezim”. ☺️

  • OanaS. says:

    E prima data cand citesc toate comentariile de la articol. 🙂
    Am intrat zilnic sa verific cine, ce a mai scris.
    Mai vreeeaaauu! 🙂

    Va multumesc tuturor celor care ati scris aici mici povesti, mi-au mangaiat sufletul si mi-au adus zambetul pe buze!

    Iar raspunsurile tale, Daniel, au completat cu farmec povestile.

    Tare fain!

  • Adriana Tudor-Frunza says:

    Multumesc pentru acest articol. foarte frumos scris, expresiv, sincer, pozitiv (in ciuda cazaturii). M-ai binedispus. Si ma bucur ca esti una din acele persoane care in general, fac ce-si doresc.

  • Elena Minculescu says:

    Nu întâmplător, la o lună distanță, am găsit articolul tău în mail, după ce am făcut curat și, mai mult, m-am dezabonat de la prea multă agitație în inbox (tu ai rămas, printre puținii de încredere, vertical și focusat). Mai mult, și eu am avut parte acum câteva zile de o căzătură, dar nu fizică, ci morală, duhovnicească. Am alunecat rău. Am fost păcălită, deși semne erau, ca stropii de ploaie ai tăi. Dar m-am simțit mai presus de ele și am crezut că voi face față, că va fi bine. N-a fost. M-a trântit rău, de la înălțime. Acum încerc să mă adun, să mă dezmeticesc și, exact ca tine, să merg înainte. O amintire, o cicatrice va mai fi acolo, dar doar să ne aducă aminte să fim mai prevăzători, mai ascultători, mai smeriți. Știi ce am făcut eu imediat? Am pus un semn, am atenționat: Drum alunecos. Acum e decizia fiecăruia ce va alege, dar am vrut măcar să preîntâmpin căzătura altora.
    Un lucru vreau să te întreb: cum te-ai refăcut? Cum ți-ai refăcut orgoliul rănit și ce pași ai urmat? Eu încă sunt puțin confuză, rănită și depinde numai de mine cum voi conduce spre casă. Un lucru știu: cu Dumnezeu înainte!
    Îți mulțumesc din suflet, Daniel, și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale astăzi și nu numai. Chiar m-am rugat pentru asta. Ești un bonus, curcubeul după furtună. 😉

  • Adrian says:

    Eu sunt de pe lângă Oradea. Stau într-un sat, care-i într-o comună aflată la 3 km de oraș. Sunt într-o zonă care nu pot să zic nici este din oraș, dar nici că este într-o zonă perfect rurală, cumva am beneficiile și dezavantajele ambelor tabere. Ce-i drept, dacă vreau liniște mai merg încă 1, 2 km, în sens opus orașului și am liniște.
    Ce am observat legat de treaba asta, chiar ieri când am ieșit să fac o plimbare(fac cel puțin 20 km mers pe jos săptămânal, weekend-ul trecut am făcut într-o zi doar 28 :)) … ), că sunt momente în care simt că zumzetul orașului este obositor, și atunci când ajung acasă ma simt extenuat, și sunt momente, ca și cel de ieri, în care parcă zumzetul mașinilor și gălăgia mă încarcă cumva cu o energie bună, poate suna ciudat, dar asta am simțit.
    Din afara orașului, din satul în care stau, se aud diversele surse de zgomot ale orașului într-o armonie, combinate. În sat se află un deal mai mare, care iarna îi pârtie pentru sanie, iar vara îi loc bun de dat cu atv, mașină sau ieșit la iarbă verde; ei bine, de pe acest deal poți auzi cel mai bine zumzetul orașului, fiind chiar la frontiera dintre oraș și natură. Acest zumzet, fiind în oraș, nu-l mai auzi. Mă întreb cum influețează pe termen lung, acest zgomot, viață și deciziile ei.

    • Nu stiu daca are legatura, dar zgomotul de fundal, atata timp cat nu te implica pe tine, poate deveni o muzica de relaxare, care sa te ajute sa te concentrezi. Eu, cand scriu, de exemplu – prefer sa fiu intr-o cafenea, cu zgomotul de fundal aferent, cu conditia sa nu ma cunoasca lumea. Oboseala intervine in mintea noastra, cand nu putem opri “zgomotul” (galagia din capul nostru).

Lasă un răspuns la Mihaela Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *