Gol Hagi! Gol Romania!

Vineri seara a fost meciul cu Anglia si, sincer sa fiu, l-am asteptat cu infrigurare, Cu atata infrigurare l-am asteptat, incat joi eu deschideam televizorul pe TVR si nu intelegeam de ce nu se canta imnul, la ora 19:30.

Ma grabisem cu o zi, asta facusem.

Apoi a urmat meciul. Cu o bere in fata, cu casa plina de copii (a avut fii-miu niste vizitatori de marca) socati de tipetele noastre, ale adultilor, de bucurie.

Am 36 de ani, intru in curand in 37. Timpul trece, dar raman in minte cu vanataile pe care mi le faceam la meciurile lui Hagi, cand urlam la fiecare faza si saream din pat atat de sus, ca se rupea cu mine cu tot.

A fost la fel acum. Si ma bucur, cumva, ca pustii, cei nascuti dupa 2000, simt o picatura din ce simteam noi in anii ’90. O faza am in minte, eram la bunici, cu un televizor vechi, alb negru, in ’98, la meciul de pomina cu englezii. Era Cupa Mondiala din Franta, ai nostri pareau mai puternici ca niciodata, dar echipa Angliei era… a Angliei.

Mi-aduc aminte si data, 22 iunie, afara era o furtuna teribila, cu dans de fulgere pe cer, ca o lupta a titanilor, si o ploaie care lovea tigla casei, obligandu-ma sa dau sonorul la maxim, ca sa aud ceva.

Mi-aduc aminte meciul ala pentru ca nu am vazut ultimul gol, al lui Petrescu, din minutul ’90, la scorul de 1-1. Am vazut doar pasa lui Galca, una lunga, cu bolta, de vreo 30 de metri. Apoi preluarea usor stangace, pe piept, a lui Petrescu, tinut din scurt de un fundas advers…

Apoi un fulger care a luminat toata casa, un tunet teribil, purici… ecranul s-a miscat un pic. A tras? Nu a tras?

S-a oprit curentul!

Iar eu urlam “E gol, e gol!”, pe intuneric. Aveam 16 ani si urlam. “E gooooool!”.

Pe atunci nu existau telefoane mobile, ca sa poti vedea in timp real ce se intampla in meci. Am ramas in fata televizorului, pe intuneric, tremurand tot, asteptand sa vina curentul.

Am pierdut punctul culminant! Curentul nu a mai venit in noaptea aia. Am aflat rezultatul abia a doua zi, de dimineata, de la un prieten. Taica-su avea masina si, cand se oprise curentul, pornise masina si daduse drumu’ la radio.

 “A batut. Petrescu. A dat gol printre picioarele lu’ Seaman!”

Asa am aflat ca a castigat Romania. Iar vineri seara, 21 iunie, la 21 de ani distanta, am urlat atat de tare, impreuna cu comentatorii. Nu s-a mai oprit curentul, de data asta.

Iar comentariul a fost incredibil. La al doilea gol, dat de Ianis Hagi, s-a auzit, pe langa urletele disperate ale comentatorului, o impreunare de cuvinte pe care nu credeam ca o sa o mai aud vreodata.

 “Goool Ianis!
 Goool Hagi!
 Goool Romaniaaaa!”

Gol Hagi, Gol Romania! Am fost din nou copil, pentru cateva ore.

Am simtit atatia ani dorul de performanta, dorul de acea nebunie pe care o simteam acum zeci de ani, de ieseam pe strazi pana le inundam, timp in care ne scandam eroii si ii asteptam acasa.

(nebunia comentatorilor incepe de la minutul 2:30 in filmulet)

Legenda spune ca Emil Hossu-Longin si cu Marian Olaianos, comentatorii, inca mai urla “gol” si acum, topaind imbratisati.

Dar ai putina rabdare, ca povestea asta devine interesanta doar daca ne intoarcem cu vreo 20 de ani in urma. Mai exact in momentul cand Hagi s-a luat de “mustata” care radea, pe fundal, la o conferinta de presa.

Da, acea conferinta de presa, cand Gica a prevazut ca fotbalul romanesc se va duce de rapa in 2-3 ani. Mustata era chiar Emil Hossu-Longin.

“Bai mustata, nu stramba!”

Era o conferinta de presa, cu un Iordanescu crispat si cu un Hagi plin de nervi, imediat dupa un amical cu Paraguay, pe care il castigasem cu 3-2. 1998 era anul, acelasi cu mondialul de care povesteam mai sus.

Cristi Dulca, fundas, gresise grav la gol, iar tribunele reactionasera instant, huiduindu-l. Ca sa fie treaba treaba, Bogdan Stelea a luat un gol de la mare distanta, si a inceput sa fie si el provocat de fani. Enervat, la final de meci, Stelea a aratat semne obscene catre tribune.

Asta a fost scanteia care a aprins totul, la celebra conferinta de presa. Jurnalistii, foarte agresivi, Iordanescu incercand sa explice deciziile lui si… Hagi.

 “V-am obisnuit prost, avand in vedere conditiile care sunt in tara. Merităm să ne faceţi statuie pentru ce am făcut noi, având în vedere condiţiile din România. Rezultatele cântă cu noi. Se duce fotbalul românesc. Se duce. Zero. În doi-trei ani, zero!”

Cu Iordanescu langa el, mai tragandu-l de maneca, incercand sa il tempereze, mai izbucnind si el, la cate o remarca a unui jurnalist.

 “Imi cer scuze pentru ceea ce a facut Bogdan Stelea. Si va promit ca si el o sa isi ceara scuze, cand o sa apara in fata dumneavoastra.”, a spus Iordanescu, atunci

A incercat sa fie impaciuitor, explicand ca Stelea avea probleme personale, ca avea copilul cu febra, ca urma sa fie operat, ca era foarte afectat, cu mintea numai la asta. Si ca a clacat, fiind provocat.

Iar scanteia de la care a explodat totul a venit de la Emil Hossu-Longin, pe atunci reporter de teren, celebra “mustata” din toata sceneta. Auzind explicatiile selectionerului, s-a intors catre un coleg si i-a spus:

 “Atunci de ce l-a mai bagat, daca era afectat?”

Hagi a luat foc aproape instant si a pornit intr-o tirada impotriva presei sportive si a jurnalistilor, incepand cu o replica ce avea sa devina legendara. Negru, pamantiu, a strigat:

 “Bai, mustata, nu stramba!”

Si a continuat:

 “Meritam sa ne faceti statuie, o sa plangeti dupa noi!”

Iar jurnalistii au inceput sa rada, sa isi dea coate, sa se ia la harta cu cei doi, in continuare. Gica reprosa reprezentantilor mass media ca scriu despre orice, numai despre fotbal nu, si ca ei sunt de vina pentru agresivitatea publicului fata de echipa nationala.

Emil Hossu-Longin a povestit, la 20 de ani dupa intamplare.

 “Avea dreptate Hagi, aveam o nationala senzationala, ne bateam de la egal la egal cu orice alta tara. A avut 200% dreptate, acum ne uitam in urma cu tristete, de 20 de ani nu am mai fost la un turneu mondial.”

Vineri Emil Hossu-Longin s-a bucurat ca pe vremuri, la un turneu final, cu pustii nascuti, majoritatea, dupa momentul fatidic, cu “mustata”.

Iar in astia 20 de ani nu am mai avut nimic. Fotbalul s-a dus, incet, la vale, cu o generatie ratata complet, cea a lui Chivu si Mutu. Am inceput sa adunam anii in care ne uitam la turneele finale fara sa avem o echipa reprezentativa prezenta.

Pe nesimtite, aproape, dar lent, ca o boala pacatoasa, s-a trecut de la entuziasm general la scarba de fotbal.

Microbisti care au refuzat sa se mai uite la vreun meci de fotbal, indepartati de lipsa de rezultate, de haul imens care s-a cascat in campionatul intern. De scandalurile de coruptie, de anii de inchisoare facuti de patronii echipelor de top, de disparitia mai multor echipe de traditie.

De disparitia Rapidului, a Craiovei, a Timisoarei, a Sportului Studentesc sau a Farului Constanta, de mlastina mediocritatii in care se afla de ani buni Dinamo, de manelizarea clubului Steaua. De schimbarile dictate din loja si cu un nume legendar, cel al Stelei, castigat in instanta de catre o echipa de liga a 4-a, care mananca bani publici, milioane de euro, fara sa reuseasca o promovare amarata in liga a 3-a.

Am picat, pe nesimtite, in lumea a treia a fotbalului.

Hagi a avut dreptate. Ne-a cantat prohodul. Acelasi Hagi care, mai tarziu, a pus umarul ca sa reconstruiasca totul. La fel de impulsiv, incapatanat si luat in ras de cei din jur.

Mai ai putina rabdare, povestea devine si mai faina de atat.

 “In cativa ani echipa nationala va fi construita pe scheletul copiilor mei de la Academie.”, spunea el, lasand pe aceiasi jurnalisti cu gura cascata.

Viitorul nu castigase inca nimic pe atunci si abia scapase de retrogradare.

O energie noua

Vorbeam cu un prieten despre meciul Romaniei cu Anglia. Nefiind microbist de fel, mi-a pus o intrebare care are tot sensul din lume.

 “Si ce mare scofala un meci de tineret?”

I-am raspuns cu o intrebare, la inceput.

 “In ce an esti nascut?”
 “’97!”
 “Inseamna ca nu iti aduci aminte. Copiii astia aduc un suflu nou, pe care il cunoastem prea bine, noi, astia putin mai batrani.”

Ironic, dar meciul cu Anglia, 4-2, a semanat foarte mult cu primul, cu Croatia, terminat 4-1. Acelasi inceput fulminant in ambele meciuri, cu tinerii nostri jucand cu foame, fara inhibitie, verticalizand si cautand sa finalizeze la fiecare fata.

Difrenta a fost ca in primul meci mingea a intrat in poarta la inceput, iar in meciul cu Anglia portarul a facut minuni. In primele 15 minute.

Apoi aceeasi cadere, de dupa energia de inceput, in care ai nostri au cautat sa absoarba atacurile echipei adverse, sa reziste.

Si acelasi final, la fel de furibund, in care s-au dezlantuit, fara complexe.

Meciul a semanat cu unul de box, in care, pe final, ambii combatanti isi lasa garda jos si merg pe “totul sau nimic”. Iar din momentul in care romanii au simtit “sange”, nu au mai putut fi opriti. 15 minute de foc, din nou, in care au atacat in valuri si au dat patru goluri, luand doua.

Este o generatie noua, cu foame de rezultate, construita pe trei piloni, la fel de importanti fiecare, in ansamblul unui fotbal romanesc aflat la pamant.

1. Efortul lui Hagi senior.

Acelasi care se lua de “mustata” lui Hossu-Longin acum 20 de ani si care a trait, cu amar, cat sa isi vada blestemul transformat in realitate. A pus banii castigati de el intr-un singur cos, al unei academii de fotbal, luat in deradere ani de zile, cu prieteni si cunostinte incercand sa il opreasca din initiativa lui.

 “O sa pierzi toti banii!”, i s-a spus atunci.

O sa revin la asta. Inca putintica rabdare.

2. Pustii fugiti din Romania.

Pe langa pustii lui Hagi, mai sunt o mana de copii care au plecat de mici din tara. Au apucat sa joace in tari “sanatoase” din punct de vedere al mentalitateii si al managementului propice performantei. Aici vorbesc de Radu, Puscas, Petre, Dragomir sau Pascanu.

Copii care au stat mai mult prin strainatate decat in tara noastra, vindecandu-se de lehamitea atat de prezenta in societatea noastr.

3. Regula U21, a lui Burleanu.

Nu il simpatizez pe Razvan Burleanu in mod special, dar a facut un pariu riscant, obligand cluburile romanesti sa joace cu un tanar U21 pe teren. La momentul deciziei a fost atacat de catre aproape toti patronii echipelor de prima liga.

Astzi recunoastem ca aceasta regula a dus la cresterea calitatii copiilor nostri, Romania avand cea mai experimentata echipa la nivelul de U21 din Campionatul European. Cei mai multi tineri cu jocuri in picioare la echipe de seniori, dar si cu cei mai multi debutanti in echipa mare, a nationalei.

Noi aveam pe teren copii caliti in luptele de la seniori, pe cand adversarii nostri inca erau “izolati” pe la echipele de tineret, blocati in ascensiunea lor. 

Decizia asta a venit in contextul in care patronii din prima liga preferau castigul rapid prin cumpararea de jucatori mediocri, din alte tari, decat investitia in pepiniere de jucatori si cresterea lor pe termen lung.

Iar echipa U21 a reusit o calificare imensa la un turneu final, avand in vedere ca ultima astfel de calificare a venit in acelasi an 1998, sub Piturca. Doar ca atunci, desi am fost organizatorii turneului final, am pierdut pe linie toate meciurile. 

Nationala mica are sansa de a da un restart intregului fotbal romanesc. Deja interesul este cu mult mai crescut decat la echipa mare.

Iar asta inseamna un singur lucru. Ca acest grup poate crea, pe mai departe, o emulatie puternica. Pe acest succes se poate crea, pe mai departe, un sistem care sa fie cat de cat sustenabil.

Pentru asta, insa, trebuie sa punem cu totii umarul.

Teoria emulatiei

Printre multele proiecte in care sunt implicat, am in plan inclusiv sa scriu o carte in zona de performanta si de explorare a propriilor talente.

Cartea se numeste “Teoria emulatiei”. Nu este titlu definitiv, este mai degraba un “nume de cod” care sa imi aduca aminte despre ce vreau sa scriu in ea.

Pe scurt, merg de la premisa ca atunci cand apare “performanta” in interiorul unui cerc social, al unei comunitati, club sau natiuni, exista un traseu care se tot repeta:

1. Exceptia
2. Emulatie de grup
3. Legenda
4. Efectul de inertie
5. Finalul

1. Exceptia 

Cineva sparge plafonul performantei prin propriile forte si arata “ca se poate” celor care vin din urma.

De obicei efortul este unul extraordinar si de multe ori individual. Este ca o scanteie care apare intr-un mediu relativ latent si lipsit de rezultate (vezi momentul aparitiei Simona Halep in tenisul romanesc).

2. Emulatia de grup

Se creeaza o emulatie la nivel de grup apropiat, in care cei din valul doi capata incredere si forteaza “limitele”.

Se merge pe gandul ca “performanta” nu este atat de indepartata cum parea la inceput si ca “daca celalalt poate, atunci pot si eu.” Este ca si cum toata lumea traieste aplecata de un tavan care este prea jos, iar cineva arata cu degetul catre “plafonul real”, care este mult mai sus, pentru toata lumea. 

3. Legenda

Se formeaza “legenda” ca e ceva nativ, odata cu performantele altor persoane care vin din spate, fortand limitele.

Copiii incep sa vina mai des in sportul respectiv (sau disciplina respecitva, pentru ca nu intotdeauna este vorba despre sport sau fotbal). Apar alte talente, se creeaza un sistem empiric de “bune practici”. Copiii de tarani dintr-un sat fara nume din Prahova incep sa se duca la box, doar pentru ca au acces la “Doroftei”, care tocmai a devenit campion mondial.

“Asa suntem noi, talentati.”, se spune, uitandu-se perioada de seceta de dinaintea aparitiei “exceptiei”. Exceptia se transforma, cu alte cuvinte, in regula si toata lumea o imbratiseaza cu entuziasm. 

4. Efectul de inertie

Performanta capata o “calitate” a inertiei, vine “cu valul”. Inertia performantei este bazata, pe de-o parte, de exemplele din ce in ce mai multe ca se poate, dar si pe sistemul de management creat in jurul experientelor existente, pe de alta parte.

Ai nevoie si de oameni, sa creada si sa aiba acces la “campioni”, dar si sisteme propice performantei.

5. Finalul (sau moartea emulatiei)

Daca sistemul de “management” nu sustine performanta, energia se pierde pana in punctul in care se ajunge la fel de jos ca inainte de “exceptia” care a spart plafonul

Exemple sunt multe, dar o sa reduc teoria la trei pe care le cunoastem destul de bine“

1. Momentul “Nadia Comaneci”, care a impins gimnastica romaneasca la un nivel atat de puternic, ca a rezistat cu mult dupa retragerea ei.

Ne-am batut zeci de ani cu superputerile Rusiei, Chinei, SUA, hranindu-ne dintr-un “10”, perfect, cel al Nadiei, din ’76, Montreal. Finalul din teoria emulatiei, punctul 5, a fost deja atins la olimpiada de la Rio, din 2016, cand reprezentativa Romaniei nu s-a mai calificat, premiera in ultimii 30 de ani. Probabil cel mai puternic exemplu din istoria recenta a Romaniei. 

2. Momentul “Steaua ’86”, cand echipa a castigat Cupa Campionilor Europeni, preluand si ea energia mai multor participari entuziasmante ale lui Dinamo si Craiova.

Emulatia provocata de momentul ’86’ a continuat in finala Stelei din 89, pierduta fara drept de apel cu AC Milan, dar a dat nastere si “generatiei de aur”, cu participarea la Campionatul Mondial din SUA ’94, cand am ratat la mustata calificarea in semifinale. Finalul, punctul 5, il reprezinta, in cazul asta, perioada de dupa retragerea lui Hagi si implinirea blestemului din momentul “Mustata, nu stramba”.

3. Momentul “Simona Halep”, care a reusit sa arunce la gunoi toate previziunile specialistilor, ajungand pe locul 1 mondial, cu patru finale de Grand Slem, dintre care o victorie incredibila, cea de la Roland Garros din 2018.

Imediat dupa aparitia ei s-a creat o emulatie, la nivel de tara, in domeniul tenisului, anul trecut Romania avand nu mai putin de 6 jucatoare in top 100. Momentul inca nu s-a inchis, dar din pacate nu s-a capitalizat, neconstruindu-se nimic in urma exemplului ei. Prevad ca punctul 5 o sa se incheie dupa retragerea ei, daca nu se investeste in tenisul juvenil.

Si ca sa explic cum se creeaza emulatia la nivelul de grup apropiat, o sa povestesc o intamplare cu Sorana Carstea (sper sa nu gresesc, am citit articolul acum mult timp si parafrazez din aduceri aminte). 

Dupa un turneu de tenis in Canada, daca nu ma insel, a fost intrebata: “Ce se intampla cu Romania, de aveti atatea fete in top 100?”

Iar raspunsul a fost sincer:

 “Simona Halep s-a intamplat. A luptat ca sa ajunga in top 3, pe urma a devenit lider mondial, dupa care a cucerit un Grand Slam. Ne-a dat incredere si ne-a facut sa ne gandim ca putem si noi sa reusim.”

Nu banii, nu sistemul, care sunt la pamant si aici. Ci un singur exemplu ca se poate. Cum nu s-a construit, in continuare, nimic pe emulatia creatia de Halep la nivel de management si politici, viitorul nu mai este atat de stralucitor, riscand sa se piarda in praful trecerii timpului.

La final

Am scris un mamut de articol, de data asta.

La fotbal, dupa ce am pierdut generatia lui Hagi si nu s-a construit nimic dupa ea, suntem din nou in “cercul” emulatiei. Cred sincer ca suntem undeva intre punctul 1 si 2, cand cineva reuseste pe cont propriu si se creeaza emulatie la grupul apropiat. Credinta ca se poate.

Ironia, aici, este ca samanta nu pleaca neaparat de la aceasta nationala, ci mai degraba de la incapatanarea lui Hagi de a crea un sistem prin care sa promoveze tinerii si sa devina pepiniera pentru echipa nationala.

Da, ne uitam la nebunii astia de 20 de ani, care se bat de la egal la egal cu Croatia (a carei nationale mari este vicecampioana mondiala), se bat de la egal la egal cu Anglia… si incepem sa ne spunem: “Hai ca se poate!”. Capatam incredere!

Dar exemplul este al lui Hagi, de fapt. Emulatia pe care el o creeaza la nivel de cluburi este fantastica. Pentru ca se pot creste talente si in Romania, investind cu cap. 

Iar marea noastra problema, de fiecare data cand s-a creat o emulatie in jurul unui nume, a fost ca nu am reusit sa capitalizam prin management, proceduri, strategii si finantari.

Daca la Halep nu s-a reusit, desi a castigat un Grand Slam si a fost pe locul I atata timp, sa se investeasca tenisul romanesc, ca sa se capitalizeze energia creata, in fotbal este putin diferita povestea.

De ce?

Pentru ca exemplul lui Hagi este unul antreprenorial. Spuneam acum cativa ani, atragandu-mi destule critici pentru asta, poate si un pic in spirit de gluma: “Bai, nu stiu cum a fost Hagi ca fotbalist, dar ca antreprenor este peste!”

Statul niciodata nu a fost un bun catalizator al performantei, decat in perioada comunista si cu sacrificiile pe care le stim. De data asta nu mai asteptam nimic de la stat. Asteptam de la ceilalti care investesc in fotbal. Pentru ca incep sa gandeasca si ei.

Iar gandul asta ma entuziasmeaza.
Stii care e?

 “Da, se poate!”

Iar asta poate crea ceva mai durabil decat o prezenta de U21 la un turneu final, fie ea si meritorie.

Cu drag,
Daniel

PS: Ca sa raspund unui prieten care ma intreba cand scot cartea “Teoria emulatiei”. Nu asta este scopul, cartea este la stadiu de proiect (idee/concept), am mai multe directii in care ma pot duce, am notat in ultimii ani la ea observatii si studii care sa confirme cum reusesc anumite tari, regiuni, cluburi, grupuri de oameni – sa creeze performanta “pe banda rulanta”.

De aici pana la scrierea ei este cale lunga. Am 11 carti si jumatate scrise, 10 publicate si zeci de carti la nivel de concept care zac intr-un folder, pe undeva. 🙂

PPS: Stii ca am nevoie si de parerea ta! Dupa ce citesti articolul, te uiti la filmulete, spune-mi parerea ta despre ce am scris: despre nationala U21, despre Simona Halep, despre teoria emulatiei.

Si, nu in ultimul rand, despre cum crezi ca putem sa capitalizam energia creata de o performanta, indiferent de domeniul in care se intampla.

Lasa un comentariu mai jos, chiar acum 🙂