Esecul este prietenul tau

6 aprilie 2021 - 50 Comentarii
img

In 2015 actorul Tom Hardy a primit din partea Universitatii de Arte din Londra un premiu onorific pentru intreaga cariera. Cu ocazia asta a sustinut un discurs pentru un public extrem de pretentios, asa cum numai el stie sa o faca: cu voce tremurata, cu un discurs scris, pe care il tinea in mana, fara sa se uite pe el, cautandu-si cuvintele cu greu.

Si, chiar de la inceput, a livrat o bucatica de viziune, care tine de succesul lui personal:

“Nu sunt bun la vorbit in public, in fapt sunt destul de socat sa va vorbesc aici, pentru ca nici nu ar trebui sa fiu actor. Pentru ca imi vine sa dispar cu totul, dar probabil ca de-aia ma si simt confortabil sa dispar in personajele pe care le joc.”

O sa fac o mica paranteza aici, ca sa iti vorbesc putin despre Tom Hardy, inainte de a continua

Daca numele lui nu iti suna cunoscut, desi esti cinefil, probabil ca o sa il recunosti imediat, cand ii vezi fata. A jucat in filme precum Revenant (ala cu Leo Dicaprio si ursul), Mad Max: Fury Road, Legend, Inception, Batman: The Dark Knight Rises (unde a jucat rolul lui Bane), Dunkirk sau Venom. De obicei joaca rol de antagonist sau, in cel mai bun caz, de baiat rau, care este de partea fortelor binelui.

Cand te uiti la el, intelegi repede de ce: are o figura “bruta”, cu un fizic impunator, privirea de cele mai multe ori ii este in pamant, incercand sa o evite pe a ta. Iar atunci cand te priveste, te sfasie in bucatele. Atunci cand vorbeste, de obicei o face greu, se balbaie destul de mult si isi exprima ideile intrerupandu-se singur, de mai multe ori, in mijlocul propozitiilor.

Nu trebuie sa stai mult in preajma lui, ca sa iti dai seama din ce calapod este construit: cel al inadaptatului social.

Mai mult, avem cu totii o bucatica de Tom Hardy in noi: introvertitul rebel, cel care inoata impotriva curentului si caruia nu ii place superficialitatea umana, preferand sa isi dea “shut down” social, decat sa faca parte dintr-un tablou fortat de catre ceilalti.

Intorcandu-ma la discursul lui, cu care am inceput articolul, cuvintele lui m-au lovit in moalele capului si m-a facut sa il urmaresc mai atent: “imi vine sa dispar cu totul, dar probabil ca de-aia ma si simt confortabil sa dispar in personajele pe care le joc.” Mi s-au parut extrem de profunde. 

Replica lui, in fapt, este replica oricarui misfit, inadaptat care nu reuseste sa fie parte integranta din poza. Este replica antreprenorului care porneste ceva pe cont propriu, doar dintr-un sentiment stupid de lipsa de apartenenta. Care nu se poate adapta ca angajat sau nu este angajabil, motiv pentru care prefera sa isi construiasca propria realitate.

O traducere ar fi: “imi venea sa dispar cu totul din realitatea in care traiam, dar probabil ca de-aia ma si simt confortabil sa dispar in lumea mea, in realitatea mea, pe care am creat-o de la zero.”

Replica este una a oricarui om de actiune, cu initiativa:

  • Este replica celui care strange bani, ca sa isi construiasca o casa.
  • A celui care se duce la sala, ca sa dea jos kilograme in plus.
  • A celui care se pierde in propria voce, cand incearca sa compuna o melodie prin care sa se poata exprima.
  • A celui care picteaza un tablou
  • A celui care scrie o carte

Replica este a celui preocupat sa isi traiasca visul, care este pe calea lui.

Spun asta pentru ca lumea se imparte in doua mari ape:

  • a celor care sunt parte din tablou, care se adapteaza la viata si la ce le ofera ea, pe de-o parte,
  • si a pixelilor disperati, care vor sa iasa, ca sa creeze o imagine pe cont propriu, pe de alta parte.

Ultimii sunt cei care simt nodul de la cravata cum ii strange, pana raman fara aer. Cei care vor sa schimbe ceva, sa obtina ceva, sa se exprime, sa creeze: antreprenori, manageri, sportivi de performanta, artisti, oameni cu obiective personale si profesionale care ii scot din zona de confort.

Dar aceea nu a fost singura replica a lui Tom Hardy, care a ramas in memoria publicului.

“Cei care sunt in activitatile creative, trebuie sa vina cu ceva din nimic. Eu, spre exemplu, in actorie – vand o mana plina cu nimic si sper sa obtin ceva rezultate cu ea. Motiv pentru care trebuie sa ma expun, trebuie sa ma pun pe mine in fata riscului, a pericolului, motiv pentru care voi esua si va fi umilitor. In fapt, din domeniul meu obtii mai multe din esecuri si umilinte decat in orice alt domeniu pe care il cunosc.”

Este mentalitatea de care ai nevoie ca sa inaintezi, exprimata succint, in cateva propozitii. Atunci cand parasesti zona de confort, cand decizi ca nu te adaptezi, ca realitatea pe care o traiesti nu este a ta si ca trebuie sa creezi tu o realitate noua, de la zero – atunci ai in mana “nimic” (visurile tale) si va trebui sa obtii ceva cu ea. Sa o pui la treaba.

Mai departe, Tom Hardy vine cu concluzia scurtului lui discurs, care m-a adus in punctul de a scrie acest articol:

“It’s good to fail, and humiliation is your friend!” (“Este bine sa esuezi, umilinta este prietenul tau!”)

Si asa ajung la subiectul zilei de astazi: motivul pentru care cei mai multi dintre noi au o adversitate la esec, care ii paralizeaza in luarea deciziilor. Asta desi literatura de dezvoltare personala exprima acest adevar pana se transforma intr-un cliseu verbal:

“Succesul inseamna sa inaintezi din esec in esec si sa tii directia.”

“Fara esec, nu exista victorie!”

Nu am intalnit, inca, o persoana care sa nu creada in asta. Ca sa reusesti, trebuie sa fii destul de puternic, incat sa treci peste esecuri. Cei mai multi oameni care au reusit, in domeniile lor, au avut momente de esec rasunatoare.

Oricum o iei, rational stii ca, mai devreme sau mai tarziu, esecul este o conditie obligatorie ca sa reusesti.

Asa cum…

fara durere, nu exista placere si fara moarte, nu exista viata,  fara intuneric, lumina sau fara rau, bine…

… tot asa, fara esec nu ar exista succes.

Cu toate astea, desi rational intelegem necesitatea unui esec, desi ne pregatim de impact cu tot ce avem mai bun, cei mai multi dintre noi clacam in cazul unui esec.

Si nu o facem din cauza esecului, care este de multe ori asumat pana la nivel de inversunare.

Clacam din cauza a ceea ce vine la pachet cu esecul. “It’s good to fail, and humiliation is your friend!”, a spus Tom in filmuletul de mai sus, cu un zambet larg pe fata.

Esecul este doar o cifra dintr-o formula de calcul. Umilinta, dezonoarea, presiunea sociala, batjocura, alienarea de grup – astea sunt reale pentru cel care esueaza, chiar si temporar.

Adversitatea la risc pe care o simt cei mai multi dintre noi nu are nicio legatura cu esecul. Esecul este un termen abstract, dam din umeri, il acceptam usor cu mintea.

Dispretul celorlalti, insa, este motivul real pentru care nu pornim in calatoria asta. Pentru ca stim ca nu vom mai fi primiti inapoi in grup “la fel” ca inainte. Motiv pentru care fortam o finalitate “binara”: ori reusim, ori murim incercand.

Iar cand vedem finalitatea doar in 0 sau 1, in sistem binar, indiferent cat de multe victorii obtinem, vom sfarsi infranti.

O sa vreau sa te opresti un pic din citit, pentru ca vreau sa fac ceva cu tine. Ca sa pot sa exprim mai bine diferenta dintre esec si umilinta, dar si sa poti integra cum ar trebui sa privesti esecurile din viata ta.

Pentru asta, o sa imi iau hainele unui povestitor. O sa te aduc langa mine, ca sa luam amandoi parte la o scena care s-a intamplat acum mai bine de 2000 de ani, in Peninsula Italica.

(da, este o poveste cu romani, dar dintr-o perioada cand Roma nu era atat de puternica, ci era o tanara republica ce incerca sa supravietuiasca in fata presiunilor militare ale vecinilor)

Povestea este cea a tanarului general samnit, Gaius Pontius, inamicul Romei, care a fost la un pas sa ii stearga pe romani de pe fata pamantului.

Povestea Furcilor Caudine

Tot ce spun mai jos este documentat, dar stilizat pana in punctul in care sa intelegem ideea de esec si succes, dar si implicatiile notiunii de binar in ceea ce facem. 

Iar legenda, in cazul asta, spune ca tanarul general samnit, Gaius Pontius, nu mai avea somn de cand reusise, in mod exceptional, printr-un siretlic iesit din comun, sa prinda in capcana intreaga armata romana.

Locul unde isi intinsese capcana era un defileu ingust, numit “Furcile Caudine”, care avea dealuri impadurite, abrupte, si varfuri stancoase, pe ambele laturi. Acolo ii atrasese pe inamici, prin niste soldati deghizati in păstori, care le promisese o cale sigura si dreapta catre orasul aliat Luceria.

La capatul defileului insa, Gaius sapase santuri, ridicase baricade si pusese mii de soldati sa o pazeasca. La punctul de plecare, la fel, inchisese intrarea cu alte cateva mii de soldati, capabili sa tina piept unei armate cu mult mai puternice. Pe dealuri, din nou, asezase strategic soldatii proprii, cat sa ii prinda de jur imprejur pe romani.

Avantajul era evident si, in ciuda mai multor incercari ale celor doi consuli din fruntea armatei romane de a sparge blocada samnitilor, in cele din urma acestia au fost nevoiti sa isi negocieze predarea propriei armate. Iar Gaius Pontius era indecis.

Putea sa rada de pe fata pamantului intreaga armata romana, aproape fara sa verse picatura de sange a propriilor lui soldati. Insa stia ca o decizie atat de brutala ar fi deschis calea unui conflict pe termen lung cu Republica Romana si cu aliatii ei.

Mai mult de atat, tatal lui, celebrul general Herrenius, nu il ajutase deloc. Ii ceruse sfatul, printr-o scrisoare, iar raspunsul a fost lipsit de orice fel de echivoc:

“Da-le drumul imediat, tuturor romanilor, si nu te atinge de niciun fir de par din capul lor!”

Cand a citit sfatul tatalui, nu i-a venit sa creada, asa ca a trimis imediat un sol, cerand clarificari. Al doilea mesaj a fost contradictoriu si cel putin la fel de socant, pentru ca in el scria, negru pe alb:

“Atunci, omoara-i pe toti, pana la ultimul!”

Aflat in fata unor astfel de sfaturi, contradictorii de altfel, a trimis vorba tatalui sa vina in persoana, ca sa ii explice pozitia lui.

Cum adica sa le dea drumul? Si de ce a doua oara a zis sa ii omoare?

Explicatia tatalui

Si acum ajungem in fata focului de tabara de care iti spuneam. Fiu in fata tatalui. 

Nedormit, iritat, cu presiunea rezultatului obtinut, cu un razboi care se intindea deja de cinci ani, Gaius Pontius simtea gustul sangelui in gura, de la cat de mult isi mestecase buzele. Conflictul pornise din vina romanilor, care isi construisera o garnizoana pe teritoriul samnit, asa ca se simtea indreptatit sa ii pedepseasca exemplar. Insa ii era teama sa omoare pe toti. 

In fata lui, tatal sau nu dadea semne ca se grabeste, desi fusese chemat de urgenta. Batranul general vrusese, mai intai, sa se infrupte din vanat, in fata focului, sa bea din vinul de campanie si sa isi dezmorteasca oasele, inainte sa vorbeasca cu fiul lui.

Intr-un final, Gaius a indraznit sa ii spuna:

“Astept explicatii, tata, nu stiu ce sa fac!”

Herrenius a oftat, si-a scuturat parul de un praf al batranetii imaginar si a aruncat ciosvarta de mistret, neterminata, la cainii de vanatoare care stateau cu ochii pe el, scheunand imperceptibil. Dupa care s-a ridicat in picioare, si-a indreptat coloana si si-a privit fiul in ochi.

Intre ei nu era distanta mai mare de un pas, motiv pentru care Gaius simtea ca batranul ii ia tot aerul din jur. Asa era mereu cand il avea in preajma.

“Mesajul meu,” i-a spus Herrenius, “a fost destul de clar, cred eu. Ori le dai drumul tuturor, nevatamati, fara sa te atingi de ei, ori ii omori pe toti, fara mila, pana la ultimul.”

“De ce sa nu existe o alta cale, de mijloc? De ce le-as da drumul tuturor, fara sa inteleaga ca sta in puterea mea sa ii distrug?”

Batranul a inceput sa rada.

“Nu-i cunosti pe romani, se pare, la fel de bine ca mine. Nicio alta cale nu iti va aduce un prieten sau nu te va scapa de dusmani. Daca le dai drumul, poti castiga un prieten, pe de alta parte, daca ii omori, atunci va trebui sa ii omori pana la ultimul si sa slabesti puterea Romei pentru generatii intregi de-acum incolo. In felul asta termini ce-ai inceput, nu exista o cale de mijloc, cu ei.”

“Dupa cate ne-au facut?”, a protestat Gaius, dar tatal lui a ridicat palma catre el, in semn ca nu a terminat de vorbit.

“Romanii,” i-a spus el, “sunt un popor care nu stie sa isi accepte soarta, atunci cand sufera o infrangere. Tocmai de-asta, daca e infrangere, atunci sa fie totala!”

Cu cuvintele astea a ramas Gaius Pontius in minte, inainte sa ia o decizie.

Contextul istoric

Dincolo de povestioara spusa anterior si de curiozitatea pe care o simti, cand vine vorba de decizia tanarului general samnit, Gaius Pontius, o sa vreau sa vin cu cateva clarificari, inainte de a inainta.

Am observat deseori, atunci cand vine vorba de istorie, o graba de a judeca aparentele, atunci cand vine vorba de “romani”, de “republica” sau de “imperiu”. Instant perceptia este de superioritate din partea romanilor, indiferent de perioada istorica: superioritate numerica, de organizare, la nivel de armata etc.

In realitate, cand iei varful Imperiului Roman, din secolul I si al II-lea e.n., si il aplici aleatoriu, indiferent de context, stergi cu buretele valoarea unor lectii extraordinare de mentalitate, strategie, management, politica, decizii si/sau flexibilitate. Roma nu a fost dintotdeauna acea forta militara care facea orice alta armata sa se cutremure si sa cedeze, inca de dinainte de a se varsa primul strop de sange.

Dimpotriva, Roma este cunoscuta prin rezilienta incredibila dovedita pe termen lung, de a-si urmari scopul final, indiferent de esecurile intampinate pe parcurs. De a avea cele mai mari infrangeri din istoria antichitatii, care ar fi ingenunchiat orice alt popor, in conditii similare, si de a sfarsi, intr-un final, victoriosi.

Romanii, in esenta, sunt vectorul celebrei vorbe: “daca pierzi o batalie, nu inseamna ca nu poti castiga razboiul”.

S-a intamplat de foarte multe ori, in istoria lor, pana sa ajunga imperiu:

1. Razboaiele samnite (umiliti, dar victoriosi)

Povestioara de mai sus, cea a Furcilor Caudine, este parte din cele trei razboaie samnite, in care romanii au fost infranti, nu o data, doar pentru a sfarsi dominand regiunea, in fata unui inamic si a unor aliante mai puternice, din punct de vedere militar.

Intre al doilea si al treilea razboi samnit, dupa povestea de mai sus, romanii deja renuntasera la stilul de lupta inspirat de la greci, bazat pe celebrele falange, cu monobloc de sulite indreptate catre adversar – dar care era complet ineficace in zonele accidentate, muntoase, ale regiunii Samnium.

Au “furat” sistemul manipular, pe patru linii, de la adversarii lor, bazat pe o distributie mult mai flexibila, astfel incat sa se poata adapta in functie de terenul in care se intampla batalia.

2. Hannibal (16 ani de infrangeri, unele mai socante decat altele)

Celebrele razboaie punice, numite “razboaiele mondiale ale antichitatii”, intre Roma si Cartagina, si ele trei la numar, au inclus infrangeri umilitoare multiple pentru romani.

Cea mai cunoscuta infrangere a romanilor este cea de la Cannae, in care Hannibal, generalul cartaginez, cu o forta militara inferioara (50 000 de soldati vs. 80 000, ai romanilor), si-a masacrat inamicul. A fost una dintre putinele batalii din istorie in care armata mai mica a inconjurat din toate partile armata superioara numeric si a distrus-o in totalitate.

Cartaginezii au avut 5700 de pierderi, pe cand romanii au pierdut, socant, aproape 70 000 (conform istoricului Livy). O generatie intreaga de romani au pierit pe campul de batalie!

Exista si aici o legenda cu accente comice, in care Roma, terifiata dupa ce armata intreaga a pierit la Cannae, s-a ferecat in spatele zidurilor ei si a trimis diplomati, nu ca sa negocieze termenii unei capitulari proprii. Dimpotriva, mesajul a fost unui tipic roman: “Acum te predai?”.

Si cu toate astea, geniul militar al lui Hannibal s-a pierdut in fata rezilientei romanilor. Dupa 16 ani de dominatie in intreaga peninsula italica (!), la romani acasa cu alte cuvinte, in care generalul cartaginez a fost neinfrant si a administrat infrangeri umilitoare, una dupa alta, romanilor, a trebuit, la final, sa cedeze razboiul, cu o singura lupta pierduta, cea de la Zama. Unde celebrul Scipio Africanul l-a batut… cu propriile arme (folosind aproximativ aceeasi strategie cartagineza, renuntand la “calea romana” de pana atunci, prea rigida in fata trucurilor lui Hannibal).

3. Victoriile pirice (specialitatea casei)

Dar, poate, cel mai reprezentativ adversar al Romei, care sa exprime capacitatea incredibila a romanilor de a trece peste infrangeri, a fost celebrul Phyrus din Epirus.

Dupa mai multe victorii impotriva romanilor, la Asculum, inca neinfrant (!), a spus socat: “Daca mai castigam inca o batalie cu romanii in stilul asta, vom pierde.”

“If we are victorious in one more battle with the Romans, we shall be utterly ruined.”

In esenta, Roma este o insiruire de lectii de adaptabilitate in fata unor adversitati fantastice. Ca sa fac o paralela cu boxul modern, Roma a parut mereu un boxer care incaseaza pumn dupa pumn, cade la podea, este numarat – doar ca sa se ridice inca o data si sa castige meciul in runda a 12-a.

Inainte de a ma intoarce la Gaius Pontius, mai fac o mica paranteza, pentru cei care nu inteleg paralelele pe care le fac, pe motivul ca “imperiile sunt vremelnice si ca nimic nu rezista testului vremii”. Printre imperiile care chiar au rezistat testului timpului este cel roman, in formele ei de organizare, de la regat la republica si apoi la imperiu, avand o continuitate de peste 2000 de ani, daca luam in considerare si Bizantul (!)

Prin comparatie, SUA nu au nici 250 de ani vechime…

Ce decizie a luat Gaius Pontius

Gaius Pontius nu si-a ascultat tatal, ci a ales o cale de mijloc. Le-a cerut romanilor sa se predea, sa renunte la orice teritoriu samnit, sa renunte la coloniile romane. Consulii care se aflau in fruntea armatei romane nu au avut alta solutie, decat sa accepte predarea.

Insa asta nu a fost tot…

Romanii au fost obligati sa renunte la arme si armuri (umilinta foarte mare pentru perioada respectiva) si sa treaca dezbracati printr-un “jug” construit din propriile lor sulite. Ca sa poata sa treaca prin “jug” si sa se intoarca acasa, romanii erau nevoiti sa se aplece, asta in rasetele batjocoritoare ale adversarilor.

Mai mult, Gaius Pontius a pastrat 600 de soldati romani captivi, dintre cei de vita nobila, drept “garantie” ca romanii isi vor respecta intelegerea. Armistitiul a durat cinci ani, timp in care Roma si-a reformat intreaga armata, a renuntat cu totul la sulitele pe sub care trecusera la Furcile Caudine, au copiat modelul de lupta samnit si a continuat razboiul pana si-au infrant adversarul.

Iar “adevarul” din spatele mindsetului roman este aplicabil, in viata de zi cu zi:

  1. Succesul este atins prin esecuri (de-asta calea catre succes, de multe ori, este data de un micromanagement al esecurilor eficient)
  2. Succesul nu te invata nimic, dimpotriva, exista o sansa sa te limiteze!
  3. Drumul continua si dupa ce ai atins obiectivul (nu exista “totul sau nimic”, exista doar “inainte”)
  4. Solutiile stau in infrangere (intrebarea cheie este: “ce anume ti-a lipsit ca sa fii victorios?”)
  5. Si, poate, cea mai importanta lectie: Vei trece si prin furcile caudine dar, cat timp infrangerea nu este totala, te poti intoarce!” (motiv pentru care este de preferat sa fii dezonorat si umilit, cu conditia sa poti trai pentru o alta incercare)

Tocmai de-asta si spun: cei mai multi dintre cei care clacheaza, nu o fac pentru ca nu au inteligenta sa reuseasca, pentru ca nu isi doresc, pentru ca nu au foame de rezultate, pentru ca nu au abilitati, cunostinte, nici macar resursele necesare. Problema tine de mentalitate: nu pot accepta esecul. Mai mult, sunt terifiati nu de esec in sine, ci de umilinta, de dezonoarea care vin la pachet, in momentul in care ai esuat.

Iar asta duce in atitudine de totul sau nimic. Alb sau negru. 1 sau zero. Iar atitudinea asta inseamna ca fortezi infrangerea totala sau victoria totala.

Cand gandesti in sistem binar, de totul sau nimic, finalul “final” intotdeauna va fi infrangerea totala, indiferent de cate victorii ai obtinut pe parcurs.

Este un joc al numerelor, dar unul negativ, care nu este in favoarea ta. Cel mai probabil vei renunta!

Ori mentalitatea corecta este ca, atata timp cat inca mai respiri, mai poti inainta, poti invata din infrangeri, iti poti regandi strategiile ca sa ajungi acolo unde iti doresti.

Pentru ca incercarea prin care treci acum este doar un pas dintr-o calatorie mult mai ampla pe care ti-ai asumat-o.

Cam atat pentru astazi,
Daniel Zarnescu

PS: Apropo de “furcile caudine”, exista o intelegere gresita a termenului. Cei mai multi dintre noi, cand se gandesc la a trece prin furcile caudine, se gandesc la un efort colosal pe care trebuie sa il depuna ca sa ajunga la o finalitate.

In realitate, insa, “furcile caudine” reprezinta umilinta, dezonoarea, dispretul prin care treci cand ai pierdut, deja, o batalie.

Un film scurt si bun despre asta ai mai jos.



Adversitatea la esec este, in realitate, adversitatea la experienta traumatica de dupa el. Pentru ca esecul, rational cel putin, este doar un feedback si nimic mai mult.

PPS: randurile scrise, pe siteul asta, se nasc din inspiratia si sudoarea autorului, dar traiesc prin cititorii lor. 

Spune-mi ce iti iei din articolul asta – care sa te ajute pe mai departe. O revelatie, un gand, ceva cu care ramai la final si pe care il poti duce in practic .

(lasa-mi un comentariu mai jos si hai sa povestim un pic)

 

50 de comentarii

  • Cristian says:

    Imi place foarte mult ideea ca drumul continua si dupa ce ai atins obiectivul. De fapt, e o lege naturala insa in mod incostient cred ca majoritatea ne oprim dupa ce am atins obiectivul: fie ca este vorba de o relatie cu cineva anume sau de draftul unei carti sau orice altceva. Ma insel oare sau este doar despre prostul meu obicei?

    • Pentru cineva care vrea sa porneasca ceva pe cont propriu, ideal ar fi ca obiectivul sa fie “sa devin un antreprenor”, in loc de “sa pornesc o afacere”. Astea sunt obiectivele de identitate, care odata integrate, te pot ajuta sa inaintezi fara sa mai simti fiecare obiectiv ca fiind un zid de care te lovesti.

    • Constanța says:

      Sunt fascinată de articolele tale de mai bine de 4 ani deși nu am prea făcut comentarii.Articolul este WOOW pentru ambele categorii de oameni ( de acțiune, cu inițiativă) la cate te-ai referit.Eu” sunt parte din tablou”, mă adaptez la viață și la ce-mi oferă ea.Mi-a atras atențiă un răspuns al tău la un comentariu” o parte din soluție este să gîndim la nivelul unor obiective de identitate “

  • Catalin says:

    Ce e dragut e ca te poti regasi in functie de zona de interes in oricare dintre cele doua sfere. Eu sunt parte din tablou in multe aspecte ale vietii, in altele insa, in sfera artostica, m-am descoperit ca unul din pixelii zgomotosi care vor sa iasa din marea masa.

  • Loredana says:

    Fie că esțti parte din tablou, fie că ești un pixel zgomotos, cu siguranță ai parte de reușite, dar mai ales de eșecuri. Iar ideea de a gestiona umilința eșecului, și apoi de a te concentra pe copierea modelului de succes ca să mergi către victoria finală, mi se pare revelatoare.

  • Monica Drosu says:

    Pe lângă necesitatea de a mai citi articolul de vreo 2 ori, îmi iau o idee care începuse se să se contureze deja în mintea mea.

    În orice aș vrea să fac, am nevoie să privesc lucrurile în perspectivă și să mă bucur de proces.

    Fixarea pe un outcome realizabil într-o unitate de timp (de preferat cât mai curând) aduce dezamăgire și conduce la renunțare, în lipsa bucuriei pentru proces.

    Iar, bucuria pentru proces, cred că vindecă durerea eșecului. Nu-s sigură încă, e în teste partea asta 🙂

  • Patricia G says:

    Lectia mea cu care plec dupa acest articol: Continua!!! indiferent de cat de mult esuezi. Si ca e mai OK sa esuezi, pentru ca asa inveti si cresti. Practic cum sa ma imprietenesc cu esecul si sa merg mai departe chiar daca nu imi iese.

  • Greta I. says:

    Wow, cea mai tare lectie despre esec si rezilienta dezvoltata in urma esecului:” Adversitatea la esec este, in realitate, adversitatea la experienta traumatica de dupa el.” 🙂

  • Roxo says:

    Cu toții suntem de acord că eșecul e parte a succesului dar ne e greu să ne asumăm până la capăt.

    Și asta tocmai pentru că deși știm că e inevitabil, vrem să îl evităm pe cât posibil, iar când se întâmplă, încercăm să-l uităm cât de repede posibil.

    Ori, ce avem de făcut, și ce-au făcut romanii, aparent, nu e să băgăm eșecul sub preș, ci să-l păstrăm treaz în conștiință.

    Mai mult, să-l disec, să-l analize pze toate părțile, să văd ce am făcut bine și ce trebuie să schimb pentru ca data viitoare să nu mă mai aflu într-o circumstanță asemănătoare.

    Da, umilința face parte din eșec pentru că, de multe ori, noi alegem să ne fie rușine cu nereușita, tocmai din gândirea asta binară.

    Ori, chiar și atunci când „învingătorul” vrea să ne umilească, oricât de dureroasă ar fi amintirea, rana trebuie expusă și vindecată.

    Mulțumesc că mi-ai adus aminte de lucrurile astea. Una e să le știm în teorie, alta e ca, din când în când, să le mai aducă cineva în prin plan.

    Și mulțumesc pentru lecția de istorie. Am aflat ceva nou azi 🙂

  • Laurentiu Ion says:

    Un articol revigorant care pare ca vine dintr-o alta lume . Felicitari

    • Cateodata ma simt dintr-o alta lume. Articole de 2-4 000 de cuvinte in era facebook & tik tok, e ceva.
      Iar faptul ca sunt oameni care ma citesc integral, inca imi da fiori pe sira spinarii. Motiv pentru care iti multumesc.

  • Oana says:

    Succesul nu te invata nimic, dimpotriva, exista o sansa sa te limiteze!

    • Multi profesionisti spun asta.
      “Esecul este cel mai bun profesor pe care il poti avea.”

      Ce este, insa, interesant – este ca exista o disonanta, cand vine vorba de vorbe precum cea de mai sus. Desi spunem ca e cel mai bun profesor, nu “il acceptam” in viata noastra, dimpotriva, il respingem. Asta pentru ca fortam tot din binar. In realitate esecurile ar trebui provocate, la scala mica, pentru a putea inainta.

      Asta ar duce la o invatare continua care sa te ajute sa cresti.

  • Cristina says:

    Pentru mine şi probabil pentru mulţi alţii, această abordare a eşecului este necesară, pentru a ne elibera de temerile pe care le aduce. informaţiile şi exemplele pe care le-ai adus, au atâta sens şi logică şi, cu toate acestea, parcă am făcut un legământ să nu eliminăm acest tipar. Am să recitesc articolul. Mulţumesc.

  • pantilie says:

    Folosind ideea ta superba, chiar si foarte multe cuvinte am scris din suflet acest text- Dragă mamă, dragă tată!
    Vă scriu din casă, probabil singura locaţie în care mai poţi sta cu laptopul şi cu o cafea în faţa, langă tine, în perioada asta. Nu am o masca pe faţă, pe care să o dau jos doar cât să sorb din lichidul fierbinte, maroniu, care mă tot atrage către el. Maştile nu sunt făcute să permită mirosul unei cafele bune. Mi-aduc aminte, de exemplu, de o discutie pe care am avut-o cu un prieten. Tocmai treceam printr-o perioada foarte stresantă, care implica o pierdere financiară semnificativa (cu mai multe zerouri). Eram nevoit să ies la pensie. Nu aveam vârsta, dar locul de muncă, nu mai era pentru mine, era pentru cineva cu multe pile. Nu conta valoarea. Eram puţin supărat! Eu vedeam totul ca pe o parte din joc şi voiam să merg mai departe. Însă eram surprins să văd cum cei din jurul meu simţeau cum mă sufoc (chit ca nu erau ei cei care plăteau). Colegii şi prietenii nu erau obisnuiţi cu nivelul meu de rezilienţa: unde eu vedeam un pas, ei vedeau un eşec total. Acum stau şi mă întreb, oare, cine a avut dreptate! Nu am aplicat zicala ORI DA , ORI NU! Am plecat relaxat acasă şi am hotărât să merg la ţară să am grijă de părinţi! Cred că am făcut cea mai bună faptă!
    Mulţumesc mamă! Mulţumesc tată! Mereu mă ajutaţi! Atunci, am început să înţeleg simplitatea eşecurilor! Trecură ani foarte repede! Clipele ca zilele, orele ca săptămâna, ziua ca şi anii, am ajuns la vârsta lor, când am mers la ţară să îî îngrijesc! Trecură repede zeci de ani, dar bucuria că am reuşit să îi ajut atunci când erau bolnavi şi bătrâni, nu se poate compara! Am cea mai mare fericire!
    A fost acela oare un eşec! Eu zic uneori că a fost un eşec eşuat, deci o mare victorie, o mare bucurie, pe care o simt acum ca o magnifică realizare. Totul poate duce la fericire, cu încredere! Multumesc, Doamne!
    In cinstea ta, scumpă mamă, care în curând împlineşti 16 ani decând îmi luminezi viaţa din ceruri!

    • 🙂
      profund.

      eu am o vorba care sa imi mai panseze egoul, din cand in cand.
      Peste 50, poate 100 de ani, nimeni nu isi va mai aduce aminte de tine.

      Desi pare crunt pentru multi, cand le spun replica asta, mie mi se pare ca imi aduce o liniste interioara fantastica. “Nimeni nu da doi bani pe tine, in realitate. Cel putin nu asa cum crezi tu.”

      Suntem liberi sau nu, plecand din mintea noastra.

  • Miruska says:

    E clar că eșecul are bucățica lui în puzzel-ul vieții!

    Din când în când, apare prietenul, eșecul, care te trage de mânecă, te atenționează dacă ai luat-o pe arătură.

    Un fel de trezire după un duș rece.

    Pentru mine e doar o atenționare și o iau ca atare. Nimic mai mult. Mă reîmprospătează, mă curăța, îmi dă elan!

    Din când în când, am nevoie de el…

    Atunci când sunt atentă la emoțiile care vin împreună cu eșecul, totul devine mult mai ușor de experimentat. Este o joacă cu provocarea dată de acesta.

    Lecția?
    Eșecul îmi strigă: ai căzut, ridică-te și mergi mai departe! Stai liniștită, ne vom revedea!

    Foarte fain articolul! Mulțumesc, Daniel 🙂

    • Un alt element care ajuta este sa intelegi drumul pe mai multi ani. Cand faci un exercitiu de vizualizare si te pui in pielea celui de peste 5-10 ani, o sa iti dai seama ca orice ai experimenta acum – ca esec, este marunt si necesar.

  • Mihai says:

    Ieri am avut un esec pe proiectul meu financiar. A fost mai mic de 10$, dar simbolic a insemnat o infrangere covarsitoare raportat la munca ce sunt de parere ca o depun in proiect.

    Dimineata asta m-am trezit hotarat sa rezolv situatia si mailul a venit ca un plasture (si o surpriza).
    Mi-au placut punctele 1. si 4. – legat de micromanagementul esecurilor si intrebarea de control “Ce anume ti-a lipsit ca sa fii victorios ?”.

    Pentru ca simt ca de multe ori nu lipsa de tehnici ne impiedica sa inaintam, ci, cum ai spus si tu, mentalitatea eronata. Mi se pare un lucru mare sa stii sa-ti pui intrebarile corecte cand trebuie.

    Si, desigur, mi-am luat seva pentru o noua lupta ce o voi purta astazi 🙂 . Mersi de articol, Daniel !!

  • Romi says:

    Salut Daniel, frumos articol! Ne este frică de eșec pentru că intuim manifestarea răului de la cei apropiați nouă. Parcă au o plăcere supremă de a-ți scoate ochii și a te scutura din toate încheieturile pentru a-ți arăta că nu ești mai bun decât ei, chiar dacă ei nu încearcă să schimbe nimic, ei doar bârfesc!
    Schimbând perspectiva de a privi un eșec s-ar putea să ne fie de folos, să vedem alte începuturi și să mergem mai departe, nu să stăm să ne lingem rănile. Dar ca să faci toate aceste lucruri trebuie să ai un mental puternic, să fii inteligent și să ai multă răbdare!

  • Achim Gheorghe says:

    Ai castigat – continua , ai pierdut -continua . Important este sa participi , nu neaparat sa castigi .

    • Aici eu sunt la un 50-50, pentru ca si trofeele sunt importante. Participarea pasiva nu e de dorit. Eu nu cred in trofee de participare, neaparat, pentru ca in felul asta crestem o generatie care nu este pregatita sa infrunte greutatile vietii.

      Cred, mai degraba, ca indiferent daca pierzi sau castigi, scopul tau este sa fii un campion (sa dezvolti trasaturile unui campion). Acum, cuvantul asta poate fi explicat diferit, in functie de domeniul in care esti. Unii ar spune “profesionist”, altii “prolific”, altii “creator”.

      Tot in identitate se duce.

  • Camelia Guia says:

    De cele mai multe ori in situatii de criza ne trezim din amortire si dispare din decor acel ” dolce far niente” atat de drag noua. Sa nu facem nimic cand pantofii ne strang si ne jeneaza e mai chinuitor decat sa mergem cu ei in maini, chiar si pe covorul rosu, in vazul si “deliciul” tuturor. Important este sa gasim resurse sa zambim in fata esecului si sa intoarcem pagina vietii, fara sa dam voie ca umilinta sa ne aseze ziduri in cale.

  • Manu says:

    Eu m-am născut într-o lume în care toți pe care-i cunoșteam gândeau în sistem binar. Ai câștigat sau ai pierdut. Și cu toate că înțeleg ce spui am mari probleme în a renunța la sistemul de victorie-eșec în dialogul interior.
    Și sentimentele sunt forte confuze, emoțiile mă răvășesc de foarte multe ori când sufăr o respingere, când ratez un deadline sau pierd o relație, etc.
    Am niște emoții de-mi vine să mă îngrop de viu. Eu pe mine. Și asta cu toate că înțeleg partea că doar din eșec putem învăta, cu toate ca m-am ridicat de la pământ, de unul singur de mai multe ori.
    Prima parte a articolului, cea cu Tom Hardy, e o realitate zilnică, de mult timp. Pur și simplu, unii oamenii nu se pot adapta. N-ai cum, și la început e foarte greu, deoarece de cele mai multe ori nu ai susținerea familiei sau a prietenilor.
    La 25 de ani, când mi-am dat demisia dintr-un super job, acum 10 ani, pur și simplu, fără nici un motiv în afară că nu mă vedeam făcând asta în viitor, familia mi-a luat foc(la figurat). S-au certat cu mine o lună întreaga și nu am reușit să-i fac să înțeleaga. Prietenii mi-au spus că sunt prost, dar nu m-au judecat prea mult, macar atât. Însă nu am primit suport emoțional din partea lor. La două luni după ce mi-am dat demisia una dintre fostele mele iubite ma salutat de dimineața și era salut de sfârșit de relație, știam asta. Mă scotea afără din casă, din casa ei de altfel, iar eu eram cu un rucsac de 70 de litri în spate, în centr-ul Brno-ului(Cehia) și nu aveam nici cea mai mică idee, ce o să fac în următoarea perioadă. Toți banii mei erau 50 de euro, eram certat cu familia, nu stiam nici macăr încotro să mă îndrept. Și tot ca și povestea asta, sunt toate poveștile, vezi că cineva pur și simplu zice, nu, nu și nu. Nu din cauză că nu ar vrea să fie fericit, doar că nu se poate adapta sistemului.
    A doua parte a articolului este mai greu de înțeles pentru mine, poate din cauză că sunt foarte rigid. Sau chiar nu știu. Sau poate din cauză că încă nu am reușit să-mi fac lumea așa cum mi-o doresc pentru perioade mai lungi de timp.
    Se lipește de mine teoria asta ca și nuca-n perete! Și partea proastă e că nu e prima oară când o aud, într-o formă sau alta, ci că că rămâne doar la nivel de teorie. Iar sentimentele mele, în continuare clocotesc în sistem binar, iar dialogul interior e cu 1-0 sau 0-1.
    În rest, super fain articolul :)) Felicitări și merci pentru că scrii!
    *am deschis 5 pagini de Wikipedia, ca să fiu sigur că înțeleg mai bine contextul istoric 🙂

    • Bai, chiar ma gandeam daca o sa fie cineva care sa aprofundeze partea de istorie.
      Chiar am mentinut-o la minim, ca sa nu oboseasca (initial aveam o lista de vreo 10 exemple, pana am redus la 3). atata tot ca mi-am dat seama ca asta e nebunia mea, nu a celui care citeste. Treaba lui este doar sa faca niste conexiuni si sa reuseasca sa aplice, macar intr-o mica masura, in viata lui.

  • ROXANA says:

    EXCELENT! MULTUMESC CU RECUNOSTINTA!

  • Adrian says:

    Concluzia mea e ca nu se termina decat cand te opresti.
    Ca de obicei, un super articol !

  • Cristina says:

    Foarte fain articolul si venit fix atunci cand trebuie in povestea vietii mele.
    Imi place mult ideea ca nu se termina totul cand iti atingi obiectivul si ca alegi sa mergi inainte.

    P.S: mersi pentru lectia de istorie de azi

  • Stan says:

    Important este sa rămâi în viata. Sa te repliezi si sa gândești, având experiența eșecului trait, noi strategii.

  • Liliana Cristache says:

    Ideea ca ”Succesul e atins prin eșecuri”, mi se pare similară cu cea privind cunoașterea. Căutăm cu înfrigurare adevărul, dar mult mai des ne confruntăm cu eroarea și se întâmplă ca, uneori, să fim în posesia adevărului și să nu ne ”prindem”.
    Pentru mine, un eșec în a-mi atinge obiectivul, ”gustat” constant timp de cinci ani, a însemnat o cutremurare și reorientarea spre descoperirea pasiunii și vocației actuale. A fost, realmente, o trecere prin furcile caudine. Fără eșec nu aș fi acceptat să renunț la un obiectiv dictat social și nu aș fi descoperit cât de important e să faci zi de zi ceea ce îți place și te apropie de echilibru și armonie interioară.
    Problema e ca, de cele mai multe ori e greu sa treci de sistemul binar de decizie, pentru că mintea noastră funcționează binar. Si suntem programați prin educație și de societate să gândim așa.

    • Mi-a placut exprimarea asta: “a însemnat o cutremurare și reorientarea spre descoperirea pasiunii și vocației actuale.” Cu accent pe “actuale”. In viata exista o singura finalitate, in rest totul tine de “actual”, intr-o forma sau alta.

    • Constanța says:

      Sunt fascinată de articolele tale de mai bine de 4 ani dar nu ți-am spus niciodată și cred că există încă mulți cititori ai scrierilor tale, care nu s-au exprimat încă. Articolul este WOOW pentru ambele categorii de oameni( de acțiune, cu inițiativă) pe care le-ai definit. Eu ” sunt parte din tablou”, mă adaptez la viață și la ce-mi oferă ea.In plus, atunci cînd îmi doresc să realizez ceva, mă bazez pe mine și nu pe părerile celor din jur, indiferent cine sunt aceștia.Sigur că am avut și eșecuri , fără ele progresul, evoluția vine mai greu dar, le-am privit exact așa cum sunt, ca lecții de viață prin care trebuie să treci pentru a ajunge la cea mai bună variantă a ta.Ceea ce ” mi-a sărit în ochi” în mod deosebit a fost un răspuns al tău la un comentariu în care spui că ” o parte din soluție este să gîndim la nivelul unor obiective de identitate- ne ajută să înțelegem imaginea de ansamblu “.

  • Alex says:

    Cei pe care lumea i-a respins cel mai mult, au ajuns sa fie chemati în fata si sa primeasca toate aplauzele. Se pare ca e valabil faptul ca “ultimii vor fi cei dintâi”.

    Ei si-au permis sa greseasca suficient de mult. Au inteles ca la baza unui mare succes sta un esec pe masura, sau mai multe. Au privit esecul ca si parte din drum!

    Insa, nu m-am gandit ca intr-adevar umilinta din partea celorlalti doare cel mai tare. Am avut parte de asta. Am invatat sa cred in mine si sa pot sa vad rezultatul final, sa ma uit in ochii celui care devin. Si ma incanta privirea atat de mult!

    E posibil ca un inadaptat mai mare decât Daniel Zarnescu, sa il intreaca pe Daniel Zarnescu? 🙂

    • Am scris si sus, cred ca o parte din solutie este sa gandim la nivelul unor obiective de identitate – ne ajuta sa intelegem imaginea de ansamblu.

      Scopul nu este sa iti cumperi o masina, ci sa devii cel care are disciplina necesara sa stranga suma pentru a cumpara o masina.
      Scopul nu este sa vinzi un produs, ci sa fii un marketer.

      Scopul nu este sa scrii o carte, ci sa fii un scriitor.

      Cand intelegi jocul asa, iti dai voie sa gresesti, pentru ca intelegi ca este un pas inerent din drumul asta.
      Doar cand te concentrezi pe “obiectiv”, plain and simple, pare ca joci intr-un joc unidmensional, devii incrancenat si crezi ca neatingerea lui este un endgame.

  • Tiberiu says:

    De cand am acceptat ca esecurile sunt lucruri bune care se intampla in viata mea, de la care am lucruri de invatat, am inceput sa am mai multe realizari si totul mi se pare putin mai usor. Mai mult, am descoperit ca imi place mult sa socializez, inainte imi era teama ca o sa spun ceva gresit si voi parea un ciudat. Acum totul mi se pare doar feedback, pozitiv sau negativ. Daca spun ceva gresit, imi dau seama din reactiile celorlalti, invat si merg mai departe.

  • Gabriel R. says:

    Salut Daniel,
    Chiar ma gandeam zilele trecute ca nu am mai primit nimic de la tine de ceva vreme…
    Articolul este profund, “marca Daniel Zarnescu”, iar partea cu romanii face toti banii !
    Felicitari si succes !

  • Constanța says:

    .Articolul este WOOW pentru ambele categorii de oameni ( de acțiune, cu inițiativă) la cate te-ai referit.Eu” sunt parte din tablou”, mă adaptez la viață și la ce-mi oferă ea.Mi-a atras atențiă un răspuns al tău la un comentariu” o parte din soluție este să gîndim la nivelul unor obiective de identitate “

  • Laur says:

    Salut,

    Eu am luat din articolul tău următorul lucru: Eșecurile au mai multă energie, emoție decât realizările, acum depinde de tine dacă vrei să o folosești sau nu.

  • Mircea says:

    Lecțiile sunt cu adevărat foarte interesante. Iar a face din eșec un aliat este o artă… însă nu este imposibil. La început te împrietenești cu eșecurile mai mici și apoi te pregătește de marile victorii.
    Citind însă printre rânduri, să înțeleg că se pregătește un volum frate pentru “Bastardul” ???

  • Robert Lupu says:

    Salutare Daniel ,in prezent sunt pe drumul Cartea III dar am zis sa fac o paranteza si sa citesc articolul Ma atras titlu ,de fapt l-am integrat in povestea mea actuala in care sunt angajat dar am un mini job langa ca sa sustin structura de care am nevoie ….acum 2 sapt am avut un mic accident la mini job avea sa puna tot pe pauza dar la distanta de 1 sec dupa intamplare am luat decizia sa accept si ca face parte din drum ,,vine la pachet,, sunt o persoana sportiva care are nevoie de miscare si actiune accidental se intampla sambata la ora 11 dupa mini job trebuia sa testez o noua Bicicleta noi vise noi zeluri mii de km si un zambet larg m-am intrebat ,ori te opretesti ori te ridici si lupti in continuare
    Sub idea ,,un infrant nu invinge niciodata si un Invingator nu renunta niciodata ,,
    ….actiune am rupt metrul am luat doua bucati de plastic mi-am facut o talpica sa sustina talpa piciorului si am continuat drumul …sa duc la capat tot ce mi-am propus dupa proba de Bicicleta am fost la spital zambind sa imi fac o radiografie sa stiu ce am de facut ,simteam ca e ok dar aveam nevoie de o confirmare intre timp mi-am continuat rutinele zilnice de la flotari intr-un picior la tractiuni si 10.000 de pasi zilnici cu carjele am mers si la job,si la 2 sapt distanta ma reintorc la mini job (in 10 min plec 😊 ) toata povestea doar ca sa confirm ca esecul sau intamplarile ,,negative,, in cazul meu sunt bune observ o marire in procente in ultimul timp 2018…2021a esecurilor desi ar tterbuie sa ma incetineasca se intampla opusul o bucurie si o voce care ma indruma mai departe..
    Cu drag Robert L

  • Razvan says:

    Am invatat un pic de istorie, m-am delectat cu niste randuri faine, am devenit mai constient de metafora “ca să ai succes trebuie sa treci prin eșecuri”, asa ca focusul o sa fie mai mult pe definirea obiectivului si imbratisarea esecului impreuna cu orice deriva din acesta.

  • Alina Filote says:

    Imi era dor de un articol asa profund, Daniel, desi are putine emotii personale!!

    Personal, imi confirma ca sunt pe calea cea buna, tocmai am trecut prin 2-3 lectii in ultima perioada si ma tot gandeam cum de am reusit??

    Mi-a placut mult si cred ca fac asta sa ma intreb de fiecare data: cum am ajuns aici si ce pot face diferit data viitoare?

    Intrebarea care imi place cel mai mult sa mi-o pun este: “What’s really happening inside of you?” asta ma provoaca la constientizare si asumare a propriilor emotii si tot felul de mecanisme de implinire a nevoilor emotionale.

    Multumesc pentru articol!

    La mai multe ca imi era dor!

  • Andreea Psatta says:

    Amazing amazing speech! Ce imi place? Totul: documentarea, structura! Si da lectia nereusitei este prietenul nostru! Din pacate lectia am invatat-o pe propria piele, iar da mi-ar placea sa dau timpul inapoi sa fac lucrurile diferit dar nu se poate. Ramine sa accepti nereusitele, sa le impachetezi si sa vezi ce faci cu ce ai!! Keep up the good work! Inspira, educa si formeaza, este minunat ceea ce faci!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *