Cum sa te pregatesti pentru momente importante din viata ta

13 septembrie 2019 - 39 Comentarii
img

Cand eram la liceu aveam probleme mari la invatatura, in special la “Limba si Literatura Romana”. Nu ca nu as fi stiut gramatica, ca nu as fi citit sau ca nu mi-as fi facut temele , dimpotriva, consider si acum ca eram peste 80-90% dintre colegii mei. 

Aveam o alta problema: aveam o faima de rebel, in mare parte nefondata. Legenda se dusese destul de departe, pana intr-acolo incat, la prima ora de “romana” cu profa noua, cand a strigat catalogul si a ajuns la mine, nu a putut decat sa exclame:

“Ah, tu esti Zarnescu!”

Cam asa reactiona lumea:

“Ah, tu esti!”

Eventual cu ochii dati peste cap sau cu o palma data peste frunte.

In primul an cu profa asta noua, ca sa pot trece clasa, am fost nevoit sa joc intr-o piesa de teatru. Era un fel de schimb pe schimb subliniat in mod evident catre mine:

“In mod normal nu treci, dar daca te implici in proiectul asta, te trec cu 5.”

Eram introvertit, panicat, antisocial in multe privinte, emotiv cat cuprinde. Doar ideea de a juca intr-o piesa de teatru in fata unei audiente de cateva sute de persoane imi facea inima sa o ia la galop.

In fine, aveam nevoie sa trec clasa, altfel aveam scandal acasa. Am acceptat si mi-am luat rolul in serios. 

Nu mai tin minte piesa de teatru, cum se numea. Tin minte doar ca rolul meu era al unui “hot”. Aveam cateva zeci de replici pe parcursul a doua scene, timp in care trebuia sa “buzunaresc” pe protagonist, fara ca el sa realizeze, in fata unui public care ar fi trebuit sa fie in delir.

Am trecut peste emotii, pentru ca timpul era destul de scurt. Eu fusesem cooptat foarte tarziu, tocmai pentru ca tipul care ar fi trebuit, de fapt, sa joace, renuntase.

Am memorat replicile pe dinafara, ca pe o poezie. Le-am repetat de sute de ori. Cand a venit timpul ca sa jucam piesa de teatru, cu tot liceul prezent, nu mai auzeam nimic in afara de bataile inimii. 

Pur si simplu imi pierdusem auzul. Vedeam totul ca prin ceata, oamenii dadeau din gura in jurul meu iar eu mergeam ca teleghidat, unde mergeau cu totii.

In fine, a inceput piesa, colegii mei “de trupa” au inceput sa presteze, sala a inceput sa reactioneze pozitiv. Eu eram in spate, incercam sa fac fata emotiilor. Vorbeam cu mine.

“Sunt 5 minute, da-le incolo!”, imi spuneam. “Intri, spui totul ca o mitraliera, iesi de pe scena si gata! Treci clasa!”

Am inceput sa inspir pe nas, sa expir pe gura. Auzisem ca asa se face, ca sa te linistesti. Am inceput sa aud si pe ceilalti, cum vorbeau in jurul meu. 

Si atunci am realizat. Se apropia momentul in care trebuia sa intru pe scena. Mintea mea era blocata. Am inceput sa ma agit. 

Am fugit rapid catre profa, sarind peste recuzita aruncata aiurea. Ea avea piesa printata pe niste foi si urmarea replicile, evident incantata.

“Dati-mi putin foile!”, i-am spus.

Eram la un pas de un mare atac de panica. S-a uitat la mine peste ochelari.

“Nu ti le dau!”
“Am nevoie de replici!”
“E prea tarziu. Nu le mai poti repeta acum!.”

Am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare. Ma balbaiam.

“Nu intelegeti! Imi… stiu replicile…”
“Si?”

Atunci am explodat. Am tipat un pic cam tare, ca s-a auzit pana pe scena, facandu-i pe cei implicati deja in piesa ca sa intoarca privire in spate, catre noi.

“Nu mai stiu cand intruuuuuuu !”

In mintea mea am scapat si o injuratura. Atunci a realizat si ea ce se intampla.

“Cum nu stii?”
“M-am concentrat pe replicile mele, habar n-am cand intru! Am uitat complet!”

A inceput sa dea din foi, sa caute momentul. Eu imi muscam buzele si tremuram din toate incheieturile. Piesa se juca in continuare.

“Acum! Acum!”, a strigat ea. 

Si am dat buzna pe scena. Un pic cam energic, ca am auzit toata sala izbucnind in ras. Sute de perechi de ochi atintite catre mine. Hohote.

“E ala, ma, din clasa a… !”

Cam asa a aratat toata viata mea. Pregatit, dar nepregatit. 

Mereu am urat sentimentul ca nu sunt pregatit. Dar am fost in ambele tabere, si cel care habar nu are ce face, dar si cel care s-a pregatit atat de mult pentru un “moment”, ca abia se tine pe picioare.

Si astazi vreau sa iti spun ce cred eu despre “a te pregati”, despre antrenament, planificare, strategie. Si despre momente de genul asta, cand este nevoie de atentia ta 100%.  

“O sa fiu cel mai pregatit!”

In vara aia am scapat de corigenta iar prestatia mea a fost destul de buna, se pare. Nu m-a scapat, insa, per total, de o corigenta pana la final de liceu, dar a fost destul cat sa se infiripe in mintea mea o convingere care ma urmareste si astazi.

“N-oi fi eu cel mai talentat, dar pot fi cel mai pregatit!”

Am inceput sa vad diferite puncte culminante ale vietii ca situatii care se vor fi analizate, pregatite in detaliu si, in final, “executate”. 

Vorbesc aici de: examene, interviuri la anumite locuri de munca, la proiecte care urmau sa fie depuse (cand lucram pe postul de consultant in programe de finantare), pitch-uri de vanzare, formare de echipa, campanii de marketing, lansari de produse si servicii, carti scrise, coaching, consultanta, training-uri. 

Am dus cu mine atitudinea de a fi pregatit si am devenit din ce in ce mai bun in asta. Atitudinea asta mi-a adus multe plusuri in viata, dar si al naibii de multe minusuri. 

Am dezvoltat o atitudine de perfectionist care ma impiedica sa duc anumite proiecte pana la capat. Aveam momente in care stiam ca nu ma pregatisem, ca nu o sa am o “executie” la maximul abilitatilor mele, asa ca nici macar nu mai depuneam efort. Renuntam. 

Examene busite, proiecte ingropate, bani pierduti. 

Ori faceam perfect, ori nu faceam deloc. Aveam momente in care prestatia mea era impecabila si lumea venea la mine si ma urca pe piedestal: 

“Nu stiu cum faci, ai un stil nemtesc de a face lucrurile.”
“Am incredere in tine, esti un profesionist.”
“Intr-o mare de teoreticieni, tu stralucesti ca practician.”
“Nu stiu cum faci, dar cand vorbesti, simt nevoia sa notez tot ce spui. Niciun cuvant nu este intamplator in discursul tau.”

Asta este puterea pregatirii atente!

La pachet cu momente cand, nesigur pe mine, ma pregateam atat de mult incat vomitam de oboseala si emotii. Cand simteam ca nu doar muschii tremura pe mine, ci si oasele, cu totul. 

“Nu sunt inca pregatit. Nu ma simt pregatit!”, asta era gandul, chit ca petrecusem sute de ore, cateodata mii, pe proiectul respectiv.

Iar gandul asta venea cu un comportament: “Fuck it, mai bine imi bag picioarele in tot.”

Am pierdut asa relatii, prietenii, parteneriate, afaceri si bani. Multi bani.

Cele doua extreme 

Ca in orice aspect al fiintei umane, si ideea de “pregatire” (antrenament) se duce in doua extreme, ambele toxice. Intre cele doua extreme nis e arata un spectru intreg de comportamente care ne pot ajuta sa inaintam.

Avem, pe de-o parte, pe cel care nu se pregateste deloc.

Este un om care-si pune toate ouale in cosul “Lasa ca merge si asa!”. Se considera flexibil, creativ, spontan. Daca atitudinea asta este una generalizata, inseamna ca a devenit un maestru in a “se descurca”, fara niciun fel de munca facuta in prealabil, fara planuri, fara pregatire. 

In anumite contexte comportamentul asta ii functioneaza de minune. Problema este ca nu poate intra pe “adancime”, nu poate ajunge la profunzime pe un subiect anume. Este in mare masura reactiv.

Este vazut de ceilalti neserios, de multe ori prietenos si sociabil, dar manipulativ. 

De cealalta parte il avem pe cel care se pregateste obsesiv, in extrem.

Aici vorbim de un om care nu iese la o intalnire cu o femeie, fara sa se “pregateasca” inainte. Unde o duce, ce o sa comande, ce subiecte o sa abordeze.

Care nu misca un deget daca nu stie ce se va intampla sau, macar, daca nu isi face un scenariu mental despre cum va decurge situatia. 

Poate deveni lejer expert in domeniul lui, daca isi pune mintea la contributie. In acelasi timp, insa, dezvolta caracteristici de perfectionist. Prefera sa nu inainteze, daca ce face nu este la nivel de “perfectiune” sau daca are piese de puzzle lipsa. 

Cateodata “se pregateste” atat de mult, incat nu mai are energie si pentru momentul “de facere”, de executie. In versiunea extrema este o persoana cu o stima de sine scazuta, care simte nevoia sa fie “pregatit”, motiv pentru care este un prizonier al “mintii” (sta mult in plan mental).

In sporturi (spre exemplu in tenis) – este cel care se antreneaza din greu pentru meciul oficial. Atat de mult se antreneaza si se pregateste incat isi arde motorul si consuma combustibilul inainte de a arata ce poate. 

E o forma de autosabotaj. Muncesti din greu, dar cand ajungi fata in fata cu adversarul tau, meciul este deja pierdut. Tu esti obosit fizic, mental si emotional – iar adversarul tau topaie, fresh, asteptand sa muste din tine. 

Niciuna dintre cele doua extreme nu sunt de dorit!

Calea “corecta”, ca intotdeauna cand vine vorba de o dihotomie a comportamentului uman, este cea de la mijloc. 

Pregatirea prin imersiune

Exista o povestioara amuzanta cu amiralul american Hyman Rickover, considerat “parintele marinei nucleare” din Statele Unite. 

Se apropia un moment destul de dificil in viata lui, din punct de vedere profesional, cand trebuia sa fie audiat de congresul americand pe un numar de subiecte foarte dificile.

Legenda spune ca un congressman american l-a intrebat: 

“Cum te-ai pregatit pentru audienta?”

Iar amiralul a raspuns:

“M-am barbierit si mi-am pus o camasa noua!”

Pentru un om de armata, raspunsul poate parea superficial. Ascunde insa o filosofie a “pregatirii” a naibii de profunda. 

Amiralul Rickover era deja pregatit, pentru ca isi stia activitatea pe dinafara, stia tot ce se intampla in departamentul lui, traia si respira ceea ce facea. Nu avea nevoie sa se pregateasca in mod special pentru un eveniment de genul asta. 

Hyman Rickover este cunoscut pentru ca a intervievat peste 10 000 de oameni personal pentru “marina nucleara”. Considera ca trebuie sa aleaga pe spranceana fiecare om care va lucra pentru el, asa ca, in interviuri, le testa, de cele mai multe ori, taria de caracter si modul cum reactioneaza in situatii de presiune.

Erau momente cand isi punea candidatii pe scaune cu picioarele din fata mai scurte, doar ca sa vada cum se descurca la interviu in timp ce erau inconfortabili si alunecau continuu sub masa.

Un interviu celebru a fost cel in care amiralul a spus candidatului:

“Daca reusesti sa ma enervezi, te primesc!”

Iar candidatul respectiv, dupa ce s-a uitat cateva secunde prin camera, a pus ochii pe o macheta de nava de pe birou, construita la un nivel de detaliu incredibil. Era in marina, pana la urma, nu? Candidatul a pus mana pe macheta si a zdrobit-o de podea iar amiralul l-a angajat.

In alte situatii prefera sa tina interviurile la restaurant, doar ca sa poata sa isi observe candidatii intr-un alt mediu decat cel clasic, de la birou.

“Am avut pe cineva care, dupa ce a primit mancarea, a sarat-o si a piperat-o inainte sa o guste. Nu l-am acceptat.”, a spus el. 

Iar atunci cand voia sa dea o a doua sansa cuiva, il inchidea intr-un sifonier pentru 2-3 ore, ca sa aiba timp sa se gandeasca la ce a gresit si cum se poate prezenta mai bine de atat.

Exemplul de pregatire pe care il propune, la nivel filosofic, Hyman Rickover, este unul care vine prin imersiune si expunere constanta. Isi controla domeniul, profesia, realitatea atat de bine, incat era pregatit. 

Tot el spunea:

“Sentimentul responsabilitatii intr-o profesie pare ca este in declin. Replica >Nu sunt responsabil< a devenit un raspuns standard in societatea noastra, atunci cand te plangi de o treaba facuta de mantuiala.

Raspunsul asta este o eroare semantica. Persoana respectiva spune, de fapt, ca nu poate fi trasa la raspundere din punct de vedere legal. Cu toate astea, din punct de vedere moral si etic, cel care isi declina responsabilitatea are dreptate – cand spune ca nu este responsabil, el spune ca, de fapt, este iresponsabil.”

Ce inseamna sa fii pregatit?

Dincolo de povestea lui Hyman Rickover, cu viziunea lui despre pregatire si responsabilitate, vreau sa fac un pas in spate acum, ca sa pot zugravi tabloul si mai bine de atat.

Benjamin Franklin, unul dintre parintii fondatori ai Statelor Unite, spunea:

“By failing to prepare, you are preparing to fail!”
(traducere aproximativa: “Esuand in pregatire, te pregatesti sa esuezi!”)

In acelasi timp, insa, ideea de “pregatire” pare sa fie diferita de la caz la caz. Intrebarea care se pune este “Cand stii ca esti pregatit?”.

Raspunsul natural, care vine in minte, este “Atunci cand obtii ceea ce iti doresti!”. Insa pregatirea nu are legatura directa cu rezultatul. Te poti pregati si poti esua la fel de bine ca atunci cand nu ridici un deget. 

Un raspuns bun in directia asta este legat tot de responsabilitatea despre care vorbeste Rickover:

“Cand stii ca ai dat tot ce aveai mai bun din tine, indiferent de rezultatul pe care il obtii!”

In felul asta iti dai voie sa si esuezi si sa inveti din esecuri. Sa te expui. 

In “Arta Razboiului”, scrisa de generalul chinez Sun Tzu, exista un pasaj care spune in felul urmator:

“Batalia este deja castigata in momentul in care ai calcat pe terenul de lupta.”

Este definitia imersiunii in ceea ce faci, daca stai si te gandesti. Esti la maximul potentialului tau, ca identitate, pregatire, fizic, psihic, emotional.

Tot in Arta Razboiului, despre pregatire:

“Se antreneaza cu intensitatea unui razboi adevarat. Asta este motivul pentru care, atunci cand se afla in lupta, razboiul in sine nu il sperie si nu il opreste sa castige.”

Imaginea de mai sus este a cuiva care traieste in realitatea “razboiului” zi de zi, astfel incat nu mai este nevoie de o pregatire in prealabil pentru acest razboi. Acest razboi este continuarea existentei pe care ai avut-o si inainte de el. Pentru ca esti un razboinic, iar razboinicii asta fac. Lupta in razboaie.

Din punctul meu de vedere, citatul de mai sus este si definitia “imersiunii” in ceea ce faci. 

Nu uita ca “razboiul” este, in cazul asta, o metafora. (o spun pentru cei mai sensibili dintre noi, care iau cuvintele mele adliteram)

La final

O sa inchid cu cateva cuvinte spuse de imparatul Marcus Aurelius, pentru ca el explica, poate, mai bine decat mine ce inseamna sa fii pregatit prim imersiune si expunere constanta. 

“Fii un boxer, nu un spadasin. Spadasinul trebuie sa isi puna armura si sa isi aleaga arma, inainte de duel. Apoi le lasa jos.

Arma boxerului este parte din el. Tot ce trebuie sa faca este sa ridice pumnii.”

Citatul de mai sus este exprimat din perspectiva stoica. 

In vremurile in care traim, in care purtam dupa noi masti, in care jucam roluri, in care ne “prefacem”, in functie de context, ca sa ne atingem obiectivele, poate ca ar trebui sa ducem toata povestea asta la nivelul urmator.

Sa lasam armurile si spadele si sa ridicam pumnii. 

In loc sa fim rolurile, poate ar trebui sa fim noi. 

Si atunci am sti cum sa ne pregatim. Fara epuizare, fara superficialitate, fara acest “sindrom al impostorului”, atat de prezent in lumea noastra psihica. 

Pentru ca atunci cand te grabesti, deja ai ajuns prea tarziu. Cand iti cauti armurile si armele cand deja esti in criza, deja ai pierdut batalia.

Atat!

Al tau,
Daniel Zarnescu

PS: pfoai, nu imi vine sa cred ca l-ai citit pana la capat. 🙂

PPS: Stiu ca este un articol “dens”, care iti pune mintea la contributie. Probabil ca la inceput ai ras (sau macar ti-am smuls un zambet).

Apoi ai devenit din ce in ce mai serios…

Iar acum, cand esti la final, ai atatea idei in minte, incat iti vine sa dai o tura de teren, ca sa iti clarifici o concluzie. Ceva ce sa iei cu tine din articolul asta. 

Poti face asta daca imi scrii mai jos. Este modul prin care poti ramane cu ceva. 

Lasa-mi un comentariu mai jos si spune-mi:

1: In care dintre cele doua categorii te regasesti mai mult ? (cel care nu se pregateste, sau cel care o face, in exces)

2: Care este lectia pe care o iei mai departe cu tine din articolul asta, ceva care sa te ajute in viata ta?

Cand o sa raspunzi, o sa vezi ca ti se clarifica ideile in minte. Mai mult de atat, ne ajuti si pe noi, ceilalti, sa crestem, pentru ca invatam unii de la altii.

(lasa acum un comentariu mai jos; nu exista mai tarziu)

39 de comentarii

  • Radu Preotescu says:

    Tare! da luuuuung
    Eu sunt in partea celora ce se pregatesc excesiv si am zis de cateva ori fuck it
    Lectia e daca dau tot ce e am mai bun am voie sa esuez

    • Esecul intotdeauna este o optiune, parerea mea 🙂
      Altfel nu ai cum sa inaintezi.

      perfectionism = paralizie.

      (o spune un perfectionist, dar la care nevoie de a inainta este mai mare decat nevoia de a fi perfect)

  • Cristian says:

    Ca sa continui, sa devii cel mai pregatit inseamna sa fie formate niste obiceiuri, zi de zi, saptamana de saptamana, an de an.
    Mie mi s-a parut interesant fragmentul despre imersiune. Cred ca se leaga foarte bine de citatul din Sun Tzu:
    “Acest razboi este continuarea existentei pe care ai avut-o si inainte de el. Pentru ca esti un razboinic, iar razboinicii asta fac. Lupta in razboaie.”
    Acest razboi este continuarea existentei pe care ai avut-o si inainte de el. Pentru ca esti un razboinic, iar razboinicii asta fac. Lupta in razboaie.”
    Ma intreb: ce lectii mai avem de invatat de la militari? Lumea in general ii dispretuieste..

    • Dap, secretul sta in obiceiuri, pentru ca in ele stau “aplecarea” catre proces.

      Eu cred, insa, ca oricate materiale as scoate despre obiceiuri, intotdeauna vor fi intelese si aplicate gresit de o patura mare din populatie.

  • Patricia G says:

    M-am regasit in lupta perfectionistului, in ideea de impostura, in mastile pe care le tot punem ca sa reusim… dar mai mult decat atat in ideea care ma tot chinuie de ‘pregatire’. Ideea e ca nu ma simt niciodata pregatita si asa renunt.

    Lectia mea: Sa gasesc un echilibru intre a ma pregati si spontaneitate( lucru care ma anima mai mult decat pregatirea). Si sa nu duc ideea de pregatire la rang de perfectiune (nu o sa fie nimic, niciodata perfect). Asftel sa ma las sa mai si ESUEZ, dar in timp ce FAC, nu in timp ce renunt si esuez prin neprezentare 😉 .

  • OanaS. says:

    Ma regasesc in amandoua.
    Acum sunt in etapa de echilibrare.

    Eu am ramas ca idee principala (am si doua scundare) cu:
    “Arma boxerului este parte din el.
    Tot ce trebuie sa faca este sa ridice pumnii.”

    Tocmai pentru ca sunt in etapa de echilibrare am inceput sa vad ca “armele mi le-am ascutit” din copilarie, am inceput sa vad care sunt “armele mele” si sa inteleg partial CINE SUNT . Traiesc tot mai mult, zi de zi, din cine sunt.

    E prima data cand am un proiect in cap si mi-am propus sa am rabdare si sa-l pregatesc “asa cum scrie la carte”. Dupa Perfectionist am sarit in cealalta extrema si am facut multe lucruri fara sa fie pregatite suficient. La unele s-a vazut, la altele nu. Eu am suferit pentru ca stiam ca se putea mai bine, ca n-am dat tot. Dar mi-am dat voie sa fac si asa si sa nu ma mai judec, ca sa ies din rolul perfectionistului si pentru ca, fiind un domeniu nou pentru mine, e firesc sa nu fac la inceput totul asa cum ar trebui si sa continui procesul de invatare si executie.

    Ce-i drept, NU AM ABANDONAT!
    Am mai pierdut batalii, dar nu razboiul. 🙂

    Sunt pe drum…ma pregatesc….

  • Iulia says:

    Adesea postura pe care o aleg e tranzitiva, incep cu a face schedule minutios si targetul de a face totul perfect insa in timp ajung la fuck this shit, cum o fi o fi. Nu consider asta un lucru relativ rau, e un obicei care m-a protejat in timp in toate proiectele, examenele, momentele care n-au fost pentru mine, ci pentru altii si din care nu am ramas decat cu un check mark pe o lista interminabila de taskuri inutile.
    Ironia face ca in prezent incerc sa imi schimb approach-ul pentru ca ajung sa fac ce imi place insa old habits die hard la care se adauga teama de esec ( in cazul ipotetic al unei failure dupa ce am depus efort, timp, energie si pasiune am impresia ca o sa renunt la tot si n-o sa imi mai revin. Stupid si imatur, constientizez asta dar pur si simplu nu ajung la echilibre ci doar extreme.)

    • 🙂 fain raspuns.

      Adevarul este ca e ilogica gandirea asta (pe care si eu o am): bai, daca tot o sa esuez, mai bine esuez nepregatit. Teoretic pregatirea este “acolo” ca sa iti creasca sansele, nu sa te incurce.

      Prin experienta si introspectie capatam si echilibrul necesar.

  • Nicole says:

    “Ori faceam perfect, ori nu faceam deloc.”
    Story of my life!

    Constientizez de mult timp acesta tendinta a mea, de a face lucrurile perfect sau de a renunta. Nu mi-am fost niciodata indeajuns. Calea de mijloc o caut inca. Uneori reusesc, de cele mai multe ori recidivez.😏
    Mai mult decat atat, nu am inteles niciodata de unde aceasta dorinta a mea de a fi cea mai buna, indiferent de cat de mult ma costa efortul pe care il fac sa ajung asa.

    Inca invat cum sa fiu mai blanda cu mine.😊

  • Reka says:

    Pfu, foarte interesant și dens într-adevăr. Nu e suficient să îl citești o singură dată. Răspunzând la întrebări, eu ma situez când într-o extremă când în cealaltă, sincer, în funcție de chef :(. Ce duc cu mine e povestea amiralului. Succes în continuare!

  • Simona says:

    Dupa ce mult timp m-am luptat cu perfectionismul, incerc acum sa merg pe calea de mijloc.

    “Arma boxerului este parte din el. Tot ce trebuie sa faca este sa ridice pumnii.”

  • Iulian says:

    Daniel, mulțumesc mult pentru un nou articol bine realizat și documentat. Ca răspunsuri la întrebările de la final:
    1: In care dintre cele două categorii te regasesti mai mult ? (cel care nu se pregateste, sau cel care o face, in exces)
    R: ca pornire sunt maniac al pregătirii până în cel mai mic detaliu. În timp mi-a fost scoasă tendința asta “cu sapa”, ajungând frecvent să am de improvizat. De exemplu, crăpau toate copiile fișierului cu prezentarea, internetul nu mergea, restaurantul la care voiam să duc fata avea subit petrecere privată, deși cu 2 ore mai devreme mi-au spus altceva etc. Așa că acum am mereu un plan principal, cu 2-3 salvate ca sa pot comuta rapid, dar sunt oricum pregătit psihic pentru o “furtună perfectă”. Ajută și că ceilalți oameni adesea văd doar reacția ta la situație, nu au contextul pregătirii tale, care să justifice cumva frustrarea pe care o trăiești pe moment. Care revenind la exemplul cu întâlnirea și restaurantul a trebuit adaptat din mers, făcut o glumă și găsit rapid altceva în zonă, neputănd lăsa întâmplarea să bage întâlnirea în gard.

    2: Care este lectia pe care o iei mai departe cu tine din articolul asta, ceva care sa te ajute in viata ta? Metafora cu boxerul îmi place mult, fiind strâns legată de articolul tău anterior cu spartanii care erau războinici ca stil de viață.

  • Oana says:

    Cred ca de cele mai multe ori nu mă pregătesc ci sper să îmi iasă așa. Îmi place să mă pregătesc pe parcurs pentru că altfel mă plictisesc doar cu pregatirea, fără acțiune.

  • Ionel says:

    Razboinicul care se pregateste pentru razboi supravietuieste razboiului care va veni, dar nu va trai o zi de pace in toata viata lui. Cei care nu se pregatesc de razboi traiesc in pace pana vine razboiul; unii chiar si dupa ce se termina razboiul.
    Cel mai mare esec l-am trait atunci cand m-am pregatit cel mai bine. Viata are un mod sadic de a te contrazice atunci cand crezi ca ‘le stii pe toate’ si ‘nimic nu poate sa iasa rau’.
    Ca sa mergi 100 de kilometri nu trebuie sa te antrenezi pentru a merge distanta aia; trebuie doar sa stii sa mergi si sa mergi. Si sa faci pauze din timp in timp. Atat.

  • Mihai says:

    Pe unul din cele mai mari proiecte ale mele, am fost din categoria celor ce se preagteau prea mult. Cu cat m-am apropiat de rezultat si mi-am ars combustibilul, am devenit din cei care nu se pregatesc (si, cumva, inconstient, nu mai fac nici un pas, deoarece stiu ca nu e la nivelul pe care mi-l doresc).

    De cateva saptamani am realizat ca ma pregatesc foarte prost, incepand cu dimineata, pana in fiecare aspect care necesita putina incalzire inainte ‘sa-i dau cheie’. Mi-a placut citatul lui Benjamin Franklin despre pregatire si am rezonat mult cu Rickover pentru fiecare esec devastator urmat de un inceput nou, de fiecare data convins ca nu proiectul este prea greu, ci doar eu nu eram pregatit.

    Mersi fain pentru claritatea transmisa din articol !

    • Si eu iti multumesc 🙂

      O revelatie pentru mine a fost ca, atunci cand te pregatesti in exces, daca iti arzi combustibilul, in realitate nu te-ai pregatit bine.

      Pentru ca inclusiv energia trebuie luata in calcul 🙂

      Cei care isi ard combustibilul in perioada de pregatire, doar ca sa cedeze la “executie” sau “pe final”, de obicei nu au incredere in ei (au o stima de sine scazuta). Iar comportamentul in sine este o forma de autosabotaj.

      Intelegand asta, luand si aspectul asta in considerare, poti evita momentele astea.

  • Tiberiu says:

    Salutare,

    Eu cred ca sunt cel care se pregateste prea mult, pana la epuizare si nu se simte niciodata pregatit.
    Lectia pe care o trag de aici? Sa ma antrenez constant, dar la o intensitate medie, astfel incat sa ju ma epuizez dar sa fiu mereu pregatit pentru obstacolele pe care le am de trecut in drumul spre ceea ce vreau sa realizez :).
    Mi-a placut mult articolul, nu m-am putut opri pana nu l-am terminat, eram curios. Iar ce ai scris la inceput, cu piesa de tatru, m-a amuzat dar am si empatizat cu tine deoarece mi-e foarte frica de vorbitul in public :))

  • Marius Francisc says:

    Perfectionismul ma oboseste, constiinta nu ma lasa sa devin un amator. Infrangerea ma chinuie, dar ma tine trea, grounded, ma repozitioneaza si ma aduce din nou in starea de flux sau de “dispus de a munci pe branci din nou”.
    Daca ar fi sa aleg dintre perfectionism si infrangere e greu sa raspund. Prima aduce siguranta, ultima
    ma face om.

    • Singura siguranta pe care o avem sa nu gresim este atunci cand nu mai facem nimic. De-asta de multe ori perfectiunea este cea mai rapida cale catre decadere (pentru ca vrei sa pastrezi o pozitie obtinuyta, fara sa mai aspiri neaparat la mai mult, ca sa nu gresesti – si atunci actiunile tale devin conservatoare).

      In acelasi timp, desi infrangerile ne invata, nu putem trai doar cu infrangeri. We need higher goals. Avem nevoie sa invatam din greseli. Sa cautam ce putem sa imbunatatim.

      Scopul nu este sa avem infrangeri – ci, daca le avem, sa le acceptam ca facand parte din joc si sa incepem sa gasim metode ca sa nu se mai intample data viitoare.

      Eu, cand ma uit “in trecutul meu”, ma uit ca sa caut in esecuri/greseli (fara sa ma las afectat de ele, pe cat posibil), ca sa pot inainta.

      Am vazut oameni care cauta in trecut ca sa creasca in energie (se motiveaza aducandu-si aminte de partile faine, de victorii, de executii reusite etc.) Se pare ca le functioneaza si lor.

  • Elena F says:

    Eu acum sunt de principiul “Get it done, then get it right” (intai fa-o, apoi fa-o perfect). Am invatat asta greu, pentru ca eram perfectionista inainte. Acum ma pregatesc, mai mult din mers – de ex la piesa mea de teatru din clasa a 7-a stiam pe de rost si replicile tuturor actorilor, si minutul la care intram, dar mie imi place scena, n-am depus nici un efort, mai greu a fost sa ma dea jos de pe scena…
    Cand e ceva foarte important ma pregatesc, dar over- preparation-ul asta ma streseaza, prefer sa ma duc sa fac ce stiu. Tot de asta, la examenele orale din facultate, mai ales la materii gen Statistica, adica reale, nu umane, stiam 3-4 subiecte, intram prima cu entuziasm si ma descurcam cumva. Majoritatea amanau mult momentul intrarii in sala de examen, invatau acolo chipurile cate ceva pe hol, intrau poate mai bine pregatiti ca mine, dar erau deja epuizati fizic si psihic, eu intram fresh, vesela si optimista si mereu luam nota mai mare.

    • Aici exista o nuanta foarte fina.

      Cand te uiti in viitor si te ingrijorezi, te stresezi – de obicei comportamentul asta afecteaza si actiunile tale.

      Seneca spunea, pe vremuri (ca tot am adus vorba de stoici): Suferim mai mult in imaginatie decat in realitate.

      In acelasi timp, insa, daca te uiti in viitor si incerci sa prevezi ce poate merge, fara sa te lasi afectat de ceea ce vezi – poti sa te “pregatesti”, luand decizii care sa iti mareasca sansele pentru reusita.

  • Florin Bacanu says:

    Pfoaaa, ce sa zic, într-adevăr “da cu tine de pamant” articolul.
    Multa vreme m-am aflat de partea celor care vor perfectiunea, se pregatesc in exces, mai au nevoie de inca in detaliu…..si ce crezi…nu de putine ori am dat gres, am trait dezamagiri.

    Constient de toate astea, am inceput sa fac lucrurile natural, fara stresul si presiunile ce ma apăsaau inainte .
    Si ca prin minune 🙃🙃🙃, totul iese mult mai bine acum, iar satisfactia este pe măsură.

    Asta o sa imi ramana întipărita de acum …….e …….GENIALA.

    “Atunci cand te grabesti, deja ai ajuns prea tarziu!”

    Multam mult Daniel!!!
    O zi excelenta sa avem.

  • Dragule inca un articol scris din glezna, adica din viata ta ! Multumesc !
    Niciodata nu am avut sansa de a ma pregati asa cum as fi dorit dar nu renuntam, mergeam inainte uneori orbeste cu riscul de a o da in bara….si nu prea o dadeam! Surprinzator adunam realizari tangibil DARRRR… am suferit pentru ca succesele nu erau successe, nu ma puteam bucura !Stiam eu ca puteam mai mult, daca munceam, daca ma pregateam! (formarea mea de sportiv de performantaimi sabota bucuria)
    Cu timpul, uitandu-ma in spate am observat ca adunasem ceva succese…si am zis…Hopaaa aici calaul sunt doar eu !! Practic ma bucuram numai daca “lasam sange pe campul de pregatire”! (patern: daca nu”dai cu ranga” nu meriti)
    Daniel te citesc, ascult din 2014, am invatat multe de la tine dar mai ales “sa ma ascult pe mine”.
    Deci :
    Imersiunea o fac daca SIMT …si daca nu stimt am invatat sa imi schimb starea emotionala si sa intru in flow gasind motivatia justa care sa apese pe butonul “do it”.
    Expunerea continua -aici mai am de lucrat ca planeaza atitudinea de perfectionist care atunci cand sinusoidal sunt pe minus …ma ia disperarea (acuzare ,vinovatie ,victimizare etc stii tu …)
    Din articol mi-am luat iar o constientizare ca un “nectar magic” : Sunt pe drumul cel bun! Uraaa!!
    Foarte pertinenta analogia cu spadasinul 🙂 stii ca sunt maestru de scrima cu 25 de ani de activitate! Dupa articolul tau am decis sa schimb sportul 🙂 ….ia sa fiu eu BOXEUR !

    Cu infinita recunostiinta o zi in flow iti doresc
    si … abia astept tabara Performanta !

  • OanaB. says:

    “In vremurile in care traim, in care purtam dupa noi masti, in care jucam roluri, in care ne “prefacem”, in functie de context, ca sa ne atingem obiectivele, poate ca ar trebui sa ducem toata povestea asta la nivelul urmator.
    Sa lasam armurile si spadele si sa ridicam pumnii.
    In loc sa fim rolurile, poate ar trebui sa fim noi.”

    Despre subiectul asta, da-mi voie Daniel, sa-ti arunc manusa. Scrie-ne cum sa ne asumam “riscul” de a fi noi insine in societatea si in vremurile in care traim. Pentru asta cum sa ne pregatim? Cu pumnii ridicati?
    Oare nu “incasam” in zadar, cand majoritatea se preda si intra in rol?

  • Matte says:

    Eu ma incadram pana acum in cei fara plan pana sa te cunosc pe tine acum intr-un fel sunt cu planuri dar cu mai putina actiune doar planurile importante le aplic. Gresala mea este ca mereu fac prea multe si ma supraincarc mereu.

    • Deciziile pe care le luam (atunci cand apar proiecte, oportunitati, prieteni care ne cer ceva etc.) sunt ca o dalta cu care ne sculptam viata.

      Cand dam de prea multe ori cu ea, nu ramanem cu nimic.
      Cand dam de prea putine ori, avem in fata noastra un bloc de piatra si nicio sculptura.

  • Adrian says:

    Salut,
    Sunt cumva in ambele situatii, dar clar mai mult in prima, cea in care sunt flexibil, creativ, spontan, iar pe de alta parte am situatii in care stau sa rezolv cate o situatie pana la epuisarea fizica: ma poate prine si ora 3 dimineata doar ca “sa fiu pregatit”…

  • Stefan Negrutiu says:

    Adesea cand sunt la inceput ma regasesc in tiparul celui care se pregateste prea mult. Insa dupa ce incep sa actionez, fac trecerea la tiparul celalalt in care prefer actiunea, iar daca mai e nevoie de pregatire, parca prefer sa o fac din mers.

    Ce m-a marcat mai mult in acest articol este ideea de gasirea a echilibrului intre pregatire/actiune in functie de stadiul in care ma aflu.

    • Eu folosesc o regula, cand sunt in perioada de pregatire, pe care am numit-o: “Cura de research si planificare”

      Asta inseamna ca imi dai o limita in timp, pana la care am voie sa ma pregatesc, dupa care pornesc, indiferent cat de pregatit sau nepregatit sunt.

      E un truc mental si nimic mai mult.

      Dar idealul este ca “aceste momente” sa fie parte din viata noastra. Sa nu fie diferenta foarte mare intre cine suntem de obicei si ce trebuie sa fim pentru “acest moment”.

      Si aici intra puterea “obiceiurilor” si a “stilului de viata”.

  • Ada says:

    Multumesc mult pentru articol. Profesia mea de dascal m a obligat sa ma pregatesc tot timpul pentru scoala. Si in viata, in afara scolii mi a placut sa fiu cu lectia invatata aceasta asigurandu mi un anumit confort. Nu ma simt bine atunci cand intr o situatie noua sunt prinsa cu lectia necitita. Succes in continuare si respectele mele pentru munca d voastra ! Cu stima Ada

  • Cristi N says:

    1. Multa vreme m-am pregatit in exces
    Acum, caut sa fac ce trebuie cand trebuie indiferent de starea mea – daca am chef sau nu sau sunt obosit sau nu.
    Uneori ma “Duce” viata si ratez momentul.
    2. Lectia ce mi-o iau din acest superb articol este ca nu exista pregatire, ci trebuie sa fim pregatiti, sa nu avem conditionari cand trebuie sa facem ceva, ci sa facem tot ce stim mai bine atunci cand e nevoie de noi, fara ezitare. Pentru ca sa fii tot timpul pregatit e nevoie de antrenament. Iar ca sa Te antrenezi unde o poti face cel mai bine si mai autentic daca nu exact In toate situatiile si momentele noastre zilnice cu care ne confruntam In familie, la serviciu cu prietenii, etc. Uneori, din comoditate alegem sa ignoram unele din antrenamente. Si automat devenim nepregatiti.

    P.s. Multumesc, Daniel pt felul cum ne impulsionezi sa ne trezim.

  • Iuliana says:

    Excelent articol, felicitari Daniel! Eu am fost in cea mai mare parte a vietii genul perfectionist, si recent am decis sa adopt extrema cealalta, probabil de epuizare :). Am descoperit ca este al naibii de greu sa renunt la a fi perfectionist, mi-a intrat in sange, dar am inteles importanta relaxarii si a, cum spun francezii, “lacher prise”. Cred ca o componenta importanta in obtinerea unui echilibru intre cele doua extreme este increderea in sine si responsabilitatea de a-ti asuma cine esti cu adevarat si curajul de a lupta pentru valorile tale.

  • Silvian says:

    Sunt intre si parca sufar ca nu pot fi nici perfectionist nici “fuck-off”ist.
    Specific “zarnesciana” e geniala ideea de a fi boxer. O data ce stii cine esti tu o sa stii sa faci lucrurile foarte bine indiferent in ce parte a balantei ai inclina…

  • Am un prieten de o viață, cu care adesea privesc într-o oglindă (ipotetică) și ne “dăm lecții” unul altuia. Era mai ușor să acceptăm criticile celuilalt (când eram tineri) și am rămas cuplați pe metoda asta… El e(ra) perfecționistul, eu – evident – repezitul nepregătit, dar cu ceva rezultate.
    De atunci, el și-a croit o viață și carieră fluente, cu multe vise rămase în visare. Eu? O viață agitată, cu vârfuri … sus de tot și căderi pe măsură.
    Culmea: amândoi suntem mulțumiți de viața și experiența proprie.
    P.S.
    DZ, mi-ați rămas dator cu o prezență în studio 😉

  • Marius says:

    Eu unu ma incadrez in ambele categorii. Uneori nu ma pregatesc si ma bazez pe spontaneitate si abilitatea de a invata din greseli iar in alte dati ,ma pregatesc dar nu exagerez .La prima varianta (cea cu nepregatiu si luat situatia la genu ,nu cunosc nimic dar sunt dispus sa incerc) o folosesc mai mult in situatiile cand spre de exemplu,am un interviu pentru un post intr un domeniu in care nu am mai lucrat ,nu am nici un fel de experienta dar sunt dispus daca mi se da o sansa sa fac tot posibilul sa invat.Normal ca nu ai cum sa inveti daca nu gresesti, de aceea ,nu am o frica exagerata fata de greseli.Fiind constient ca acesta este procesul normal de a invata in orice domeniu nou .Desii sunt perfectionist,nu fac din asta un abuz .Daca spre exemplu, la un loc de munca,nu se cauta si nu se apreciaza abilitatea de a lucra cat mai eficient si productiv,incercand tot timpul sa se imbunatateasca modul de a lucra acolo unde este nevoie.Sunt nevoit sa lucrez la acelasi nivel ,care este impus de firma respectiva sau de colectiv,deoarece pot spune din experienta mea ca din pacate,oamenii din ziua de azi nu au chef si nici nu isi dau interesul la ,locul de munca,indiferent de domeniu,majoritatea preferand sa munceasca cat mai putin ,ca oricum trece timpu si iau aceeasi bani.Normal ca nu poti intr o situatie de genu sa vii tu cu idei si solutii si sa le strici colegilor de munca stilul nonsalant si miserupist de la munca .Pana la urma tu esti singur si ei sun destul de multi.Intra si democratia in favoarea lor.
    La a doua varianta. Cea cu pregatitul exagerat, nici aici nu pot spune ca am probleme.
    Depinde de situatie,deoarece ,daca trebuie sa te pregatesti pentru ceva ce stii deja ca esti destul de bun nu ai sa exagerez in a te pregatii, aici tine si de cata incredere ai in tine si capacitatile tale.
    Oamenii tind sa faca greseala de a nu se pregatii deloc sau de a se pregatii exagerat, atunci cand nu sunt stabili emotionali.Avand probleme cu stima de sine si lipsa de incredere,daca mai adaugi si alte probleme personale legate de familie sau relatii, ai un cocktail perfect pentru esec.
    Nu pot spune ca am gasit solutia pentru genu asta de comportament vizavi de atitudinea pe care o adopt atunci cand ma pregatesc prea mult sau deloc pentru un eveniment sau intilnire,interviu ,etc.
    Ceea ce incerc sa fac ,este sa fac tot posibilul sa invat din greseli si sa ma imbunatatesc ca individ.
    Pina la urma cum a citat si domnul de mai sus,Catalin Grosu ,amindoua variante sunt bune.

  • Anca Janina Pesliuc says:

    Genial articolul! Am zâmbit, m-am regăsit printre rânduri, iar la final mi-au dat lacrimile. Sincer cred că sunt o combinație între cele două, deși tind spre perfectionist. În general situația în care ma aflu activeaza fie perfecționistul, fie “merge și așa” însă ce am învățat în ultimul timp e ca de multe ori ca să începi e ok și varianta “merge și așa”, ca pe urmă să dezvolți și să perfecționezi din mers.

    Din dorința de a face totul perfect sau profesionist, ajungi să ai așteptări mari atât de la tine cât și de la cei din jur și risti să pierzi foarte mult așa cum ai spus și tu în articol. Ce m-a determinat să reanalizez ideea de a face totul mereu perfect e multitudinea frustrărilor care apar pe parcurs și care se tot adună pe măsură ce trece timpul.

    Într-o zi un prieten/mentor în timp ce studia materialele realizate de mine mi-a spus că gândesc prea mult și că ideal ar fi să nu mai analizez atât de mult subiectul ci sa scriu simplu, așa cum simt. Rezultatul a fost WOW. Am făcut o combinație între pregătire și autenticitate, combinație care pentru mine a funcționat de minune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *