38 de martori, niciunul nu a sunat la politie

12 noiembrie 2018 - 45 Comentarii
img

Ma duceam cu un prieten la un festival al berii care avea loc in Piata Constitutiei, cu cativa lei in buzunar amandoi, cat sa bem doua trei halbe fiecare. Se intampla la inceputul anilor 2000 asta.

Era weekend si amandoi avusesem o saptamana grea la locurile noastra de munca, asa ca tot ce voiam era sa ne racorim putin, dar si sa ne vaitam de vietile noastre. Pe trotuar, inspre piata, oamenii veneau in valuri, zgomotosi, artagosi intre ei si pusi pe distractie.

Undeva pe la mijlocul distantei dintre gura metroului si unde era distractia s-a intamplat ceva de domeniul fantasticului pentru mine. Pe jos un tip, tanar ca noi si lungan, cred ca avea mai bine de 1,90 inaltime, incerca sa se ridice si nu reusea.

Initial nu am bagat de seama, am crezut ca este un betivan care isi pierduse echilibrul. Apropiindu-ne, insa, am observat ca oamenii care treceau pe langa el, se uitau nedumeriti la el, dupa care intorceau privirea si isi continuau drumul. Era ceva in comportamentul lor, insa, care m-a facut sa ma uit mai atent la lungan.

Si atunci am realizat ce se intampla. La capul celui cazut era o baltoaca de sange. Din cap ii curgeau picaturi mari, de un rosu inchis la culoare, aproape suvoi, de fiecare data cand incerca sa se ridice.

Am tresarit atunci si m-am uitat intrebator la prietenul asta al meu. Isi daduse seama si el de imagine, probabil ca toti ceilalti care treceau pe langa cel ranit. Nu vreau sa speculez mai mult decat trebuie, dar daca eram singur, cred ca si eu imi continuam drumul. Dar fiind cu cineva chiar langa mine, nu am putut sa ignor ce se intampla.

“S-a lovit…”
“Cred ca e beat, a cazut si s-a dat cu capul de bordura…”

Si din cateva cuvinte, ne-am indreptat catre el. M-am uitat in jurul nostru, lumea parea la fel de indiferenta ca pana atunci.

“Esti bine?”, a intrebat prietenul meu pe cel cazut, fara sa primeasca insa un raspuns.

Iar eu am strigat catre cei care treceau pe langa noi:

“Un doctor, avem nevoie de un doctor!“

La galagia facuta de noi, lumea a inteles ca s-a intamplat ceva grav. Au aparut si alti spectatori, pana s-a facut cerc in jurul nostru.

“Doctor?”, am repetat eu. Iar tipul cu care eram, in transa initial, a tresarit si a raspuns exact ca un elev caruia i se striga numele, cand se face prezenta.
“Eu!”

Lasand dramatismul la o parte, situatia a fost amuzanta. M-am uitat la el confuz.

“Tu?”, l-am intrebat.
“Pai sunt la medicina. Student, dar sunt la medicina, nu?”

Avea dreptate, era la medicina. Era cel mai in masura sa ii dea primul ajutor. Intre timp zeci de persoane deja ne inghesuiau, asa ca am preluat controlul. Lumea se uita la noi ca la circ.

“Spatiu, are nevoie de spatiu… Lasati-i sa respire!”

Si am inceput sa imping spectatorii aciuati, ca sa fac loc, timp in care am scos si telefonul, ca sa sun la urgente. Intre timp insa cativa dintre cei care se uitau la noi deja erau pe telefoane, incercand sa dea locatia aproximativa unde ne aflam. Totul se desfasura intr-un ritm rapid acum.

Prietenul meu a inceput sa vorbeasca cu cel ranit si a cerut apa celor din jur. Instant mai mult de 5 persoane erau cu cate o sticla indreptata catre el. A aruncat cu apa din cateva sticle pe jos, ca sa dea sangele la o parte. Apoi i-a pus propriul rucsac sub cap, ca sa nu incerce sa il sustina in aer singur. Si l-a intors pe o parte, ca sa nu se sufoce.

“Ma auzi? E totul in regula, e o salvare pe drum. Incearca sa nu te misti.“

In timpul asta de undeva din spatele multimii din ce in ce mai mari de gura casca si-a facut aparitia o blondina.

“Am vazut eu ce s-a intamplat! Nu a cazut singur. A venit cineva pe la spate, in fuga, si i-a dat cu piciorul in cap. S-a lovit cu capul de ciment.”

O sa ma opresc aici din relatarea evenimentelor. In curand au venit si vreo doi jandarmi, apoi politie, intr-un final si salvarea. Tipul era ok, aparent.

Cand toata agitatia s-a terminat, am ramas cu destule intrebari in minte. Le-am discutat atunci intens la bere, intrebari care mult timp au ramas fara raspuns pentru noi.

  • De ce lumea trecea atat de nepasatoare pe langa cel ranit fara sa intervina?
  • De ce blonda, care s-a dovedit ca era vanzatoare la un chiosc din apropiere, a reactionat cu atata intarziere?
  • Cei care au vazut agresiunea initiala de ce nu au reactionat? Sa sara in ajutor, sa anunte politia?
  • Cati oare au vazut lovitura si au bagat capul in pamant si au mers mai departe, ignorand cele intamplate?
  • De ce din momentul in care noi am reactionat, atat de multi oameni au sarit in ajutor?
  • Daca nu ne-am fi apropiat de el noi, cat ar fi durat pana altcineva sa isi faca curaj si sa ii dea o mana de ajutor?

Cazul Genovese

Unul dintre cele mai scandaloase incidente din istoria New York-ului, similar cu povestea mea de mai sus, a fost injunghierea unei tinere femei din Queens, pe numele ei Kitty Genovese, in 1964. Femeia a fost urmarita pe strada de catre agresor si atacata de doua ori intr-un interval de jumatate de ora, in vreme ce treizeci si opt dintre vecinii ei priveau de la ferestre. Insa in tot acest interval de timp niciunul dintre cei treizeci si opt de martori nu a sunat la politie.

Cazul a starnit valuri de autoincriminare si a devenit mai tarziu simbolul pasivitatii dezumanizate ale grupurilor de oameni, mai ales in zonele urbane. Incidentul a dat nastere mai multor studii sociale si s-a transformat mai tarziu in ceea ce psihologii numesc “Sindromul Genovese”, dupa numele victimei, “efectul spectatorului”, “apatia spectatorului” sau “indiferenta de grup“.

In prima faza, observand ca este urmarita de cineva, Genovese a incercat sa fuga. Agresorul, pe nume Moseley, a prins-o din urma, si a injunghiat-o de doua ori. Genovese a tipat atunci, conform martorilor:

“Dumnezeule, m-a injunghiat! Ajutor!“

Mai multi vecini au auzit tipatul ei, dar putini dintre ei l-au recunoscut ca fiind unul de ajutor. Unul dintre vecini se pare ca a strigat catre atacator:

“Lasa fata in pace!”

Moseley a fugit atunci, iar Genovese s-a tarat catre marginea cladirii, dincolo de vizibilitatea celor din jur si a cazut langa zid. Dupa zece minute agresorul s-a intors, a cautat-o prin parcare, pe strazi, pana a gasit-o in fata intrarii in blocul respectiv, care era incuiata. Genovese inca era constienta.

Moseley a mai injunghiat-o de cateva ori, apoi a violat-o si i-a furat 49 de dolari din buzunare, dupa care a fugit. O vecina de 70 de ani a gasit-o si a tinut-o in brate pana a venit salvarea. Avea mainile taiate, semn ca luptase cu agresorul la al doilea atac.

Genovese a murit in drum spre spital.

Moseley a fost prins la sase zile de la atac, avea 29 de ani, insurat, trei copii si fara antecedente. Cand a fost intrebat ce a urmarit, a spus simplu ca a vrut “sa omoare o femeie”.

“Este mai usor sa omori o femeie, nu se lupta cu tine cum o face un barbat!”

Detectivul Albert Seedman, cel care s-a ocupat de caz, l-a intrebat atunci cum de a avut curajul sa o atace in fata atator martori oculatori, in plina strada. Psihopatul a raspuns calm:

“Stiam ca nu o sa reactioneze nimeni, niciodata nu o fac!”

Moseley a fost initial condamnat la moarte, condamnare care s-a preschimbat mai tarziu in “inchisoare pe viata” si a murit in inchisoare in 2016, la 81 de ani. Cazul “Genovese” a dat nastere celebrului numar pentru urgente american “911”. Pana la aceasta data nu exista un numar centralizat pe care oamenii sa il apeleze, in cazul unei urgente.

Dar cazul in sine ramane remarcabil din punct de vedere psihologic si al studiilor sociale ce au urmat.

Indiferenta de grup

Abe Rosental, autorul cartii “Treizeci si opt de martori”, spunea despre caz:

“Nimeni nu poate spune de ce niciunul dintre cei treizeci si opt nu a ridicat receptorul telefonului, in timp ce domnisoara Genovese era atacata, din moment ce nici ei insisi nu isi pot raspunde la aceasta intrebare.”

Mai tarziu, insa, psihologii in comportamente sociale John Darley si Bibb Latane au reusit sa o faca. Pe langa numele de “bystander effect” dat (trad. aproximativa: “indiferenta de grup” sau “efectul spectatorului”), au reusit sa demonstreze ca in grupuri de oameni mari ia nastere ceea ce se numeste “difuzia responsabilitatii”.

Concluzia este socanta: cu cat sunt mai multi spectatori la un eveniment neplacut, cu atat mai mici sunt sansele ca cineva sa faca un pas in fata si sa ajute victima. Motivele sunt multiple:

  • ca nu este grav, altfel ar sari cineva in ajutor
  • ca nici altii nu ajuta
  • sentimentul ca exista altcineva mai capabil sa dea ajutor decat tine
  • sentimentul de nesiguranta ca ceilalti se uita la tine, cand ajuti

Cei doi psihologi au inscenat situatii de urgenta de diverse tipuri, pentru a vedea cine intervine si ofera ajutor. In mod surprinzator, au descoperit ca factorul de cel mai important care dicteaza comportamentul de intrajutorare este numarul de martori prezenti la evenimentul respectiv: cu cat mai putini martori, cu atat cresc sansele ca cineva sa sara in ajutor.

Un exemplu: subiectul aflat singur intr-o camera a simulat un atac de epilepsie. Daca in camera de alaturi se afla numai o persoana care asculta, aceasta se grabea sa vina in ajutorul subiectului in 85% dintre cazuri. Cand “martorii” credeau ca in afara de ei mai exista inca cel putin patru persoane care sunt martore si ele la criza de epilepsie, ele veneau in ajutorul subiectului in numai 31% dintre cazuri.

In alt caz, oamenii care vedeau fum iesind pe sub usa unui apartament raportau incidentul in 75% dintre cazuri daca erau singuri. Daca se aflau intr-un grup, raportau in numai 38% dintre cazuri.

Martorii isi limiteaza propria responsabilitate in cazul in care sunt si alti oameni in jur. Ei presupun ca va sari altcineva in ajutor, iar daca nu o fac, inseamna ca problema in realitate, nu este atat de grava.

In cazul Genovese concluzia care se poate trage nu este ca in ciuda faptului ca treizeci si opt de persoane au auzit-o tipand, nu a sunat nimeni la politie. Dimpotriva, nu a dat nimeni telefon tocmai pentru ca treizeci si opt de oameni au auzit-o tipand.

Ironia este ca daca ar fi fost atacata pe o strada izolata, unde ar fi fost un singur martor, poate ca ar fi trait.

In parteneriate, echipe si antreprenoriat

Difuzia responsabilitatii se intampla insa si in parteneriate, pastrand aceleasi caracteristici: oamenii, cand lucreaza in echipe, se simt mai putin responsabili pe actiunile proprii crezand, corect sau incorect, ca altcineva va face actiunile necesare ca proiectul sa se materializeze.

Asta este si motivul pentru care, daca unesti intr-o echipa cei mai buni specialisti dintr-un domeniu anume, desi individual ai oameni capabili, din punct de vedere psihologic ei vor fi letargici si nu isi vor asuma resposabilitatea pe noul proiect ca atunci cand sunt pe cont propriu.

Echipele au un deficit, din punctul asta de vedere, mai ales cand se formeaza pentru prima oara si nu exista proceduri foarte bine definite. Asta inseamna ca pe proiecte noi, de tip start-up, unde procedurile sunt inexistente la inceput de drum, toti cei implicati, indiferent ca sunt parteneri sau angajati, vor resimti aceasta “difuzie” de responsabilitate. Vor da mai putin decat sunt ei capabili, bazandu-se pe faptul ca sunt multi in echipa si cineva apasa pe butonul de “urgenta”, daca iese fum.

Cum toata lumea gandeste la fel, rezulta o echipa paralizata, care se misca cu incetinitorul, tot asteptand pe cineva care sa isi asume leadershipul. Si chiar in conditii de leadership asumat si cu un management de proiect solid in spate, difuzia responsabilitatii in continuare se intampla.

In parteneriatele pe care le am eu exista o vorba pe care ne-o tot repetam, cand pornim la drum pe proiecte noi sau cand aducem membri noi in echipa:

“Responsabilitatea de grup inseamna iresponsabilitate. Singura responsabilitate reala este responsabilitatea individuala!”

Oamenii evita sa isi asume, in general, responsabilitatea pe proiecte noi in special, din motive precum simpla comoditate, frica de esec, sentimentul ca sunt depasiti de situatie, de marimea “obiectivului”.

Oricare ar fi motivul, daca cineva nu isi asuma responsabilitatea pe bucatica lui, nu este constient de rolul lui, daca nu este asumat, atunci va esua. Va esua profesional, la locul de munca, va esua in echipele din care face parte, dar va esua si ca individ, pentru ca va refuza cresterea.

Asta este si motivul pentru care vin mai jos cu “un antidot”, 7 puncte care pot elimina difuzia de responsabilitate din echipe. Facand trecerea de la “efectul spectatorului” catre aplicabilitatea in antreprenoriat si proiecte de tip start-up, lunganul de 1.90, cu capul spart sau tanara Genovese, injunghiata in vazul a 38 de martori, sunt metafore bune pentru proiectul nostru.

1. Viziunea

La fiecare inceput de proiect discutiile trebuie extinse catre raspunsul la intrebarea “ce vrem de la aceasta poveste?”. In zona proiectelor antreprenoriale, aproape de fiecare data raspunsul “meta” duce catre “sa schimbam lumea prin ceea ce facem”.

Dar tot procesul de a raspunde la “catre ce viitor ne indreptam” este extrem de important. Toate intrebarile si toate raspunsurile sunt importante, pentru ca este momentul “pictarii” tabloului, a imaginii de ansamblu.

Este important ca fiecare membru al echipei sa ia parte la acest “desen” al viziunii, al obiectivelor indeplinite, a realitatii “de dupa” ce ne-am facut treaba. Desi este, probabil, partea cea mai abstracta parte dintre toate, este si cea mai importanta. Cineva care nu “vede” directia si idealul, nu poate sa isi inteleaga nici rolul in echipa formata.

Cei mai demotivati oameni sunt cei care merg “cu cârdul”, catre o destinatie necunoscuta.

Intrebari ajutatoare:

  • Cum va arata proiectul nostru, la final?
  • Care este varianta ideala a acestui proiect?
  • Cat de “sus” este sus?
  • Daca lucrurile merg perfect de acum incolo, daca toata lumea isi face treaba, cum va arata proiectul nostru / firma peste 3 ani? (5 ani, 10 ani etc.)
  • Cine suntem noi? De ce facem ceea ce facem? Pentru ce “luptam” ?
  • Cand viziunea noastra este materializata (cand ducem la capat acest proiect), ce urmeaza pentru noi?
  • etc.

2. Strategia

O viziune comuna intr-o echipa are rol de combustibil pentru fiecare dintre oamenii care o formeaza. Sa stii unde vrei sa ajungi este esential, atunci cand pleci la drum (oricat de banal ar parea).

In acelasi timp, insa, ca sa ajungi acolo, ai nevoie de o “harta”. Sau, cand vine vorba de antreprenoriat, start-up-uri sau echipe, sa ai o strategie inseamna sa stii pe ce te bazezi, ce sa faci si, poate cel mai important, ce sa nu faci.

In start-up-uri strategie inseamna sa stabilesti:

  • ce tip de marketing folosesti (ce canale de comunicare, ce tip de vanzare, platforme etc.)
  • carui client te adresezi (si cum ajungi sa il cunosti mai bine)
  • ce produse/servicii vinzi (si in ce ordine, la ce preturi etc.)
  • de ce buget dispui pentru a pune in aplicare aceasta strategie
  • la ce venituri te astepti (tinte de incasari / pe o perioada anume)
  • etc.

3. Roluri si responsabilitati

Dupa intelegerea viziunii globale si a strategiei de baza ca sa ajungi “la final”, esential este ca fiecare om sa stie ce rol joaca in echipa nou formata. Ordinea enumerata mai sus nu este intamplatoare (sa stabilesti intai viziunea si strategia, inainte de roluri si responsabilitati).

Daca nu se uniformizeaza cumva viziunea globala, daca nu este adoptata de echipa sau adaptata la ea, atunci membrii echipei vor trage in directii diferite sau, mai rau, vor inainta cu viteza redusa, asteptand “pe altcineva” sa dicteze tempoul.

4. Angajament

De multe ori, insa, sa ai desenate pe o tabla sau pe o foaie rolurile pe care le joaca fiecare membru in parte dintr-o echipa nu este de ajuns. Mie mi-a luat mai bine de 10 ani ca sa inteleg diferenta dintre a avea 4-5 oameni care lucreaza pentru mine sau a avea o singura persoana care sa lucreze cu mine.

Sa iti iei angajamentul ca iti faci treaba pe un proiect pleaca de la o decizie personala, de tipul: “Da, o sa imi fac treaba indiferent de ce se intampla pe parcurs!”

Insa ca sa ai o echipa, in loc de un sef si subordonati, este nevoie de multa educatie, cel putin din partea celor care isi asuma “leadership-ul”, pe proiectul respectiv. Asta duce in punctul urmator, cel putin la fel de important.

5. Blestemul liderului ierarhic

Simptomul unui leadership defectuos este ca persoana aflata “la timona” pierde foarte mult timp verificandu-i pe ceilalti daca isi fac treaba sau nu. Ca lideri de echipa trebuie sa depasim stadiul imaginii unui Cezar care sta mai mereu cu degetul in sus sau in jos, in functie de ce fac ceilalti.

Exista o vorba populara care se potriveste foarte mult imaginii unui lider toxic pentru propria echipa: “La umbra unui stejar nici iarba nu creste.”

Cu cat cineva isi asuma mai multe responsabilitati pe un proiect, cu atat mai iresponsabili vor deveni membrii acelei echipe. De multe ori prin simpla eliminare a acestui personaj dintr-o echipa se poate ridica nivelul de performanta al intregii echipe.

6. Monitorizare

Unul dintre cele mai mari pericole intr-o echipa este o birocratie prea mare (sedinte, raportari si proceduri prea multe si prea complicate, care mai mult impiedica progresia generala).

Parerea mea, insa, este ca cealalta extrema a birocratiei excesive este la fel de toxica. Nu poti da birocratia la schimb pe haos. Doar pentru ca multe sedinte si prea multe rapoarte nu functioneaza, nu inseamna ca daca elimini complet sedintele si rapoartele, echipa va functiona mai bine.

E nevoie de un echilibru intre cele doua:

  • ai nevoie de sedinte de grup, ca sa va puteti lua pulsul si sa identificati eventuale blocaje
  • sedintele insa nu trebuie sa fie nici prea dese si nici lungi
  • de multe ori o sedinta fulger de 15-30 de minute bate la fund o sedinta de 1-2 ore
  • de multe ori o sedinta pe luna bate la fund sedinte zilnice sau saptamanale (de la caz la caz)

Sa gasesti echilibrul intre birocratie si haos este responsabilitatea leadershipului dintr-o echipa.

7. Lead by example!

Intr-un final, indiferent de rolul tau dintr-o echipa, trebuie sa stii ca exista o sansa foarte mare ca sa nu “tragi” la proiectul comun la fel de tare ca atunci cand esti singur pe un proiect.

Sa astepti ca tempoul pe proiect sa il dea altii din echipa este cumva natural si este motivul pentru care se intampla atatea parteneriate si start-up-uri defectuoase. Indiferent cat de bine sunt intelese si aplicate punctele 1-6, intr-un final tocmai pentru ca esti intr-o echipa ar trebui ca tu sa faci o treaba de nota 11.

Este singura sansa pe care o are echipa ca sa functioneze ca un organism.

Cu drag,
Daniel

PS: Treaba mea este sa iti scriu si tot ce iti cer, la final, este sa lasi un comentariu si sa imi spui parerea ta. Asta este targul pe care il fac, de fiecare data. 🙂

Spune-mi, mai jos, intr-un comentariu daca te-ai simtit vreodata mai putin responsabil intr-o echipa decat pe cont propriu.

Cum faci tu ca lucrurile sa functioneze?

 

 

ABONEAZĂ-TE LA NEWSLETTER

Daca ti-a placut articolul asta si vrei sa fii la curent si cu alte materiale pe care le public pe site, te poti abona la newsletter in formularul de mai jos:

45 de comentarii

  • Cristian says:

    Foarte interesanta legatura intre firme si lipsa de reactie sociala. Stiam de fenomen, nu intelegeam si nu vedeam legatura. Incepe sa capete o semnificatie totul. Merci! Super articol!

  • Luiza says:

    Ca intotdeauna mesajul tau a venit la timp pentru a-mi raspunde la unele intrebari ce mi le puneam de ceva vreme legate de capacitatea mea de a lucra in echipa cu cineva. Multumesc !

  • Maria Musca says:

    Responsabilitatea de grup inseamna iresponsabilitate. Singura responsabilitate reala este responsabilitatea individuala. (te copiez, scuze).
    Intr-adevar, multi reactioneaza (mai bine sau mai rau) dupa ce altul a luat o decizie. Dupa razboi, multi viteji se arata, spune un proverb. Traim vremuri acide pot spune, cand primeaza interesul propriu, nu interesul social. Ne-am inrait ca natie, noi nu eram asa. A lucra in echipa e un rezultat mult mai bun pentru o firma, intelegerea si colaborarea intre colegi poate avea un succes colosal.
    Frumoasa abordare in acest text, pentru a ne pune pe fiecare pe ganduri, cum am reactiona daca…
    Felicitari, mult succes in tot ceea ce faci si intreprinzi!

    • Aproape niciodata intr-un parteneriat 1+1=2. Poate fi 1.6, dar si 3. Depinde de cum functioneaza acest parteneriat.

      Cand spun ca trebuie sa mergi de la premisa ca o echipa pleaca la drum cu un deficit, o spun nu ca sa fim demoralizati. Dimpotriva, ca sa fim constienti si sa facem tot ce tine de noi ca sa scoatem maximul din aceasta “formula” matematica.

  • Alexandra says:

    Cu 10 minute înainte de a primi mailul tău am pus cap la cap un template de lucruri pe care trebuie să le gândim într-una dintre asociațiile în care fac voluntariat, înainte de a începe să lucrăm la un proiect.

    Articolul a venit așa de bine ca o confirmare și o completare a ceea ce am făcut.

    Mulțumesc! Mi-au lipsit lecțiile tale 🙂

  • Florentina says:

    Foarte bun articolul. Sunt in faza in care incep sa construiesc echipe, deci pun in practica sfaturile de mai sus. Angajamentul, ma tot gandeam cum determin oamenii sa isi ia angajamentul mai ales ca sunt pusi in zona de servicii externalizate? Poate imi dai o idee. Multumesc pentru inspiratia de azi.

  • Andreea says:

    Intr-adevar , am constatat ca munca in echipa este de cele mai multe ori defectuoasa , si asta o spun din propria experienta traita pana acum un an cand am hotarat sa demisionez . Sedinte interminabile si neconcrete , barfa after sedinta , aruncatul pisicii in ograda celuilalt si asta s-a intamplat din cauza liderului care nu a stiut sa imparta si sa desemneze oamenii potriviti la locul potrivit . Din punct de vedere al reactiei oamenilor in cazul lunganului cu capul spart sau in cel al Genovesei , din pacate , am trait un astfel de moment , un batran a cazut in fata blocului meu , au trecut persoane pa langa el si nu l-au ajutat , era baut . Din fericire , impreuna cu un baiat care m-a vazut ca incercam sa il ridic am reusit sa il ducem acasa ( blocul in care statea era la 2 minute de locuinta mea ) . Ne lipseste simtul responsabilitatii si asumarii , am senzatia ca suntem prea putini cei care ne dorim o lume mai buna ….dar daca eu pot sa reactionez si vreau sa ajut si imi asum cred ca si altii o vor face . Multumesc ,Daniel, multumesc pentru toate articolele pline de sens si menite sa trezeasca intrebari si trairi interioare ! Respect ! Andreea

  • David says:

    Imi place paralela asta.. citind acum articolul tau imi dau seama cat de tare e inradacinata si in mine asta. Si imi mai dau seama ca momentele alea de liniste dintr-o sedinta, cand se prezinta un proiect nou – demasca de fapt o lipsa de interes si asumare. Asta inseamna ca trebuie sa fac mai bine pitch-ul pentru proiect..hm…interesant 😀 Mersi mult pentru articol

  • Roberta says:

    Articolele tale sunt, ca întotdeauna, încărcate de informație prețioasă. După citirea lui m-am întrebat dacă și reciproca este adevărată: cel care lucrează bine in echipă are o tendință de a fugi de responsabilitate ?

    • Depinde ce inseamna “lucreaza bine” si “responsabilitate” in contextul asta. Ca sa putem inainta, trebuie sa avem definitiile in fata (si sa fie aceleasi).

      Simt ca te referi la “responsabilitate individuala” cand spui “responsabilitate”. In sensul in care suna ceva de genul “ar putea sa faca atat de multe pe cont propriu si el se tot ascunde in spatele unui grup”.

      Banuiesc ca asta incerci sa spui, dar nu am de unde sa stiu 🙂

  • Arcadie says:

    O carte-studiu care s-ar potrivi acestui articol este ” Good to Hreat” de James Collins care cuprinde cele 6 puncte enumerate…

  • marius francisc says:

    cheia succepsului meu a foster care indifferent de cat is asumau ceilalti eu imi asumam dublu si daca aveam momente de cadere man auto ambitionam spunandu mi ca eu nu am o datorie fata de cineva in afara de a merita fiecare leut castigat. a la long singurul care va pierde sau va castigat sunt eu. asa can decizia ester mainile noastre.

  • Popovici Margareta says:

    Te salut cu bucurie om minunat. Urmarind articolele tale am invatat sa imi pun întrebări si să mai si gasesc răspunsurile potrivite. Ești o sursă de inspirație pentru mine si iți mulțumesc pentru munca din spatele acestor articole.Responsabilitatea cea mai asumată este pentru ceea ce fac eu!!! Wou atit de evident dar in acelasi timp atat de …..las sa faca si ceilalți. Mai ales in grupuri.echipe.Dar e bine sa ÎNVĂȚĂM că doar eu sunt responsabil! Mulțumesc pentru acest exercițiu de educație!

  • Andrei says:

    Salut Daniel,
    Nu am stiut chestia cu incompetenta responsabilitatii de grup dar am simtit-o si trait-o.
    Asa cum imi place mie sa spun, acum 3 ani sotia m-a dat afara din firma mea. Eram ca un Cezar care vroia sa stie tot, nu neaparat sa controleze tot.
    Firma a continuat sa functioneze bine merci, angajatii au inceput sa isi asume responsabilitati, eu am devenit patron, mi-am dat seama ca pana atunci eram angajat in propria firma si Happy end Am inceput sa frecventez cursuri de dezvoltare personala. Multumesc pentru articol.

    • Stii ce este amuzant, ca in cele mai multe echipe daca il iei pe cel care performeaza cel mai bine, observi cu suprindere ca altii infloresc (in lipsa lui).

      In echipa, cand vad pe cineva supercompetitiv, perfectionist, performant – nu pot sa ma intreb cati oameni nu pot creste pe langa el / de el. Nu inseamna ca nu avem nevoie de oameni performanti in echipa, ci doar ca mecanismele din spatele unei echipe sunt mult mai nuantate dpdv psihologic decat pare la prima vedere.

      De aici si vorba “la umbra unui stejar nici iarba nu creste”.

  • Violeta says:

    Atata timp cat intr-o echipa sunt desemanate rolurile persoanelor potrivite, atunci rezulatatele vor fi pline de succes. Eu nu cred ca doar noi romanii nu stim despre ce inseamna simtul responsabilitatii in societate, ci e o stare globala psihologica in anumite circumstante. Multumim , Daniel, pentru articolul, care mereu e plin de informatie buna.

    • Bineinteles ca nu doar noi, romanii, avem probleme de exprimare in echipe si parteneriate. Cu toate astea se vad anumite particularitati culturale legate in special de “sindromul lui Cezar, de care am vorbit la punctul 5.

      La noi seful tre sa fie sef iar delegarea inversa este la cote alarmant de ridicate (ca de altfel in majoritatea tarilor cu background comunist).

      Nu o zic plin de “fatalism” (in sensul ca “asa suntem noi”), ci o zic strict ca observatie.

  • neli says:

    Am constatat si eu ca oamenii se feresc sa ajute, comparativ cu animalele care daca se simt amenintate din contra, se aduna si se ajuta, pana dispare pericolul.
    Ma gandesc ca fiecare alege in functie de educatie, in functie de bunatatea cu care a fost invatat, pe care a primit-o….
    Eu una nici nu astept sa vad daca cineva face ceva, din contra ma gandesc sa dau exemplul bun chiar eu
    ,,asta e valabil in strada”

  • Mihaela Zlate says:

    Foarte interesant ce ai scris, util deasemenea. Multumesc.

  • Cristian says:

    Îmi amintesc de un proiect din timpul școlii. Din 5 membri, numai doi am lucrat la acel proiect, însă a fost considerat un proiect comun. Noi am fost responsabili și am depus un efort mai mare decât l- am fi făcut individual deși nu a participat tot grupul. Cred că brainstorming- ul este o metodă excelentă de a începe un proiect nou. Totuși este nevoi de un coordonator. Atenție! Coordonator de grup și nu șef, lider.

  • constantin says:

    Foarte interesant subiectule de azi , chiar l-am citit intr-o carte numinta `Schimba-ti viata in 59 secunde`

  • Daniel Nicula says:

    Și totuși doar într-un singur comentariu cineva a a spus cuvântul magic Educație Consider educația și cultura cele mai importante pentru orice nivel, lider sau membru din echipa. O viziune clară și motivația sunt iarăși determinante. În rest sunt unii prin vest care conduc echipe superperformante dar cu oameni aleși pe sprinceana. Treaba e dacă ești un profesionist, un talentat, dacă ai o viziune și ești motivat financiar și nu numai să intri în echipă și să experimentezi conștient acest rol. Dacă vezi ca nu poți crește, că stagnezi plecă Dar să înveți din ce nu a mers. Bunul simt, Onestitatea, sinceritatea sunt iarăși la mare preț într-o echipă La fel afinitatea indivizilor. etc.. Totuși ce văd în joburile de zi cu zi inclusiv în marile companii cu atât de clamatul spirit de echipa și manageri în turnuri de fildeș toată lumea caută să se fofileze și dacă se poate zero răspundere dar portofelul cât mai gros.

  • Mariana says:

    Bună, Daniel,
    Nu am stiut chestia cu incompetenta responsabilitatii de grup dar am trait-o si simțit-o. M-am analizat și am analizat și anumite comportamente ale liderilor sau echipei din care fac parte. Înțelegerea anumitor comportamente e cheia spre creștere și evoluție.
    Te felicit pentru materialul prezentat și pentru analogia făcută. Pentru mine a fost de real folos.

  • Cristi says:

    Nu las un comentariu deoarece stiu ca o sa-l lase altcineva. Cred ca e cel mai bun exemplu!

  • Lenor says:

    Eu am simtit asta clar ca antreprenor. Cand lucrez singura sunt mult mai receptiva la tot si mai atenta, cand suntem mai multi deja e haos, zicem fiecare “sa faca celalalt”, “eu n-am timp”…
    Cu toate astea, e clar, cand lucrezi in echipa sansele sa ajungi mai departe sunt mult mai mari, pentru ca deja stim ca 1+1=3, nu 2.
    Bine ar fi ca simtul civic sa primeze, eu nu stiam de crima cu cei 38 martori, chiar m-am socat. Foarte bun articolul si argumentarea.

  • Claudiu says:

    Foarte bun articolul, mulțumesc !

  • Tiberiu Emanuel Melinte says:

    Intotdeauna m-am simtit mai putin resposabil intr-o echipa si mai putin productiv. Parca nu imi vine sa dau maximul meu. Cand lucrez ceva pe cont propriu am mult mai mult spor. Dar cred ca nu doar faptul ca sunt intr-o echipa ma blocheaza. Am observat de-a lungul timpului ca nu suport autoritatea, ca cineva sa se impuna in fata mea cu forta si sa incerce sa ma determine cumva fortat sa-mi duc sarcinile la bun sfarsit. Parca fara sa pot controla acest lucru, imi vine sa ma impotrivesc. In schimb, daca sunt intr-o echipa in care liderul este intelegator, prietenos si nu imi da impresia ca vrea sa domine, ci isi arata superioritatea prin abilitatile lui, printr-un exemplu pozitiv, imi vine sa il urmez si sa imi imi fac treaba cat mai bine, sa ma implic, pentru a nu-l dezamagi nici pe el, nici echipa. Multumesc mult pentru articol, foarte util, m-a ajutat sa constientizez unele lucruri. 🙂

  • Gabriela says:

    Foarte interesant. Mulțumesc
    INTR-adevăr intr-o echipa nu îmi asum nici o responsabilitate decât dacă mi se spune in mid specific 😁.
    Pe când pe cont propriu știu exact ce vreau, când vreau, de la cine și cum.
    M-au șocat exemplele tale, dar cred ca prin șoc este o metoda buna de învățare.
    Mulțumesc pentru articol!

  • Daniela says:

    Foarte sanatoasa decizia de a incepe o colaborare sau parteneriat cu deviza aceasta:
    “Responsabilitatea de grup inseamna iresponsabilitate. Singura responsabilitate reala este responsabilitatea individuala!”…..e un fel de a pune cartile pe masa de la bun inceput si deschide foarte frumos posibilitatea de a interveni atunci cand nu se respecta acest principiu stabilit, dealtfel de comun acord.
    In mod sigur voi folosi acest principiu pe viitor! Multumesc!
    In ceea ce priveste exemplul lunganului cazut pe strada …..am avut si eu o experienta de genul acesta .
    Eram in curte la socri si la un moment dat am vazut pe trotuarul de peste drum un tanar cazut la pamant ….nu l-am vazut cand a cazut, doar ca era acolo. Din dreapta veneau doi tineri si m-am asteptat sa aiba o reactie , sa se aplece asupra lui si sa il ajute cumva .Dar din pacate au trecut pe langa el incetinind si uitandu-se ca la un ciudat.
    Surprinsa de lipsa lor de reactie, am trecut strada s impreuna cu sotul meu i-am acordat primul ajutor.
    Avea o criza de epilepsie …era atat de neajutorat!
    Sotul a sunat la 112 si in scurt timp a venit o ambulanta.
    In tot acest timp vecinii care erau prin curtile lor se uitau doar cu coada ochiului …O vecina … chiar se prefacea ca isi curata trandafirii ….dar era ochi si urechi la ce se intampla in strada .
    Iar marea mea surpriza neplacuta, a fost cand soacra mea a spus ca nu trebuia sa ne bagam, ca precis era teapan de beat…no coment.
    Am intrebat-o doar …: Daca era vorba de fiul sau unul din nepotii dvs ….cum ati fi vrut sa reactioneze cei din jur?
    Am multa vreme cu un gust amar ….dezamagita de semenii mei.
    Multumesc pt articol! … e minunat!

  • Leti says:

    Buna ziua,

    Legat de incidentele cu martori care nu reactioneaza, cred ca mai este o explicatie, nu doar iresponsabilitatea de grup. Sunt atat de multe exemple cu persoane care manipuleaza, se prefac bolnave, lovite suferinde, care cer ajutor, dar care se intorc imediat impotriva bunului samaritean sfarsind prin a-l jefui, rani sau chiar ucide. Astfel oamenii buni prefera sa fie rezervati, prea atenti ca sa evite sa fie ei insisi raniti si sfarsesc prin a ignora chiar si evenimentele la care puteau ajuta…

    Este vorba despre manipulare care se regaseste si in echipe la locul de munca, sub forma profitorilor sau “mancatorilor de timp”, care se dau nestiutori, incapabili sau super aglomerati si obositi si ajung prin a determina alti colegi de echipa sa le faca treaba. Pe de alta parte sunt lingusitori mai ales cu sefii….

    Legat de echipe, eu urmeaza sa fac de la zero prima echipa. Am fost manager inainte, pentru 6 luni, sunt mama si sotie, deci am putina experienta si imi asum responsabilitatea pentru propriile actiuni. Totusi am emotii legat de selectarea oamenilor. Am tendinta sa fiu naiva….dar vreau sa evit sa angajez persoane profitoare. Asa ca urmaresc cu mare interes articolele legate de acest subiect.
    Multumesc pentru toate articolele scrise de tine, fiecare in parte este plin de informatii interesante si utile.

  • Salutari! Parerea mea este ca o echipa poate atinge un nivel inalt de eficienta numai daca persoanele care constituie echipa respectiva au realizari anterioare concrete pe cont propriu.

    Este ca intr-o relatie, daca tu nu esti bine inainte de a intra in relatie, nici relatia nu va “functiona” cum trebuie.

    In concluzie, consider ca ai dreptate. Multi se “refugiaza” in echipe crezand ca vor scapa de responsabilitati si totul va fi mai usor pentru ei, ceea ce duce la ce ai spus tu mai sus.

    Insa, fuga de responsabilitate s-a dovedit in timp, atat practic cat si stiintific, ca este o mare greseala pe care o faci, avand repercursiuni severe asupra propriei persoane.

  • Suntem fiinte sociale, dar din pacate, disciplina si constiinta de grup este cu mult mai slaba decat in cazul animalelor(coloniile de furnici, de albine sau o turma de bivoli), cu exceptia situatiilor critice, cum ar fi in caz de razboi sau calamitati naturale. Probabil ca aceea constiinta de sine(egoism, instinctul de conservare), specifica noua oamenilor, ne blocheaza uneori sentimentul de compasiune pentru semenii aflati in pericol. De aceea cred, ca educatia civica continua este esentiala in cultivarea constiintei sociale, la nivel de familie, comunitati locale, natiuni si civilizatie umana! Poate vom ajunge la acest deziderat intr-un viitor nu prea indepartat, cand oamenii nu se vor mai diferentia prin religie, politica si statut financiar. Nu ma refer la o egalitate perfecta de tip comunist, ci la respectul drepturilor fundamentale ale fiecarui individ, fara a fi necesara impunerea lor prin forta. Multumesc pentru acest articol deosebit! Mult succes in continuare!

  • Maricica Chenaru says:

    Mi-a placut si m-a inspirat atat articolul tau cat si comentariile pe care le-ai starnit. De multe ori am preluat responsabilitati in echipa pentru ca treaba sa mearga bine si imi dau seama ca am daunat cresterii celorlalti desi mi-as fi dorit ca ei sa se ridice calitativ.
    Multumesc!

  • Georgiana says:

    Salutare. Tocmai am inteles de ce peste tot pe unde am lucrat ca angajat, in echipe, mai devreme sau mai tarziu se facea gol in jurul meu ca la umbra unui nuc.
    Sub stejar sa stii ca totusi creste iarba. Nucul e copacul fara iarba.
    Eram prea performanta pentru echipele in care intram. Incercam subtil sa ii cresc, deveneam automat lider, deranjam managerul de echipa. Acum sunt de 2 ani pe cont propriu, am trecut in etapa de grow. Deocamdata intuitiv am reusit sa fie bine. Acum stiu si de ce.
    Doua povesti:
    Am lesinat de oboseala pe strada in fata magazinului Unirea acum 10 ani, la ora 9 dimineata in plin flux de oameni care mergeau la servici. Timp de 15 min nu s-a oprit nimeni sa vada ce e cu mine, nu a sunat nimeni la ambulanta. Le auzeam pasii trecand pe langa mine. M-am adunat singura.
    A doua poveste:
    Ma duc la o nunta, bunica mirelui la ora 10 seara face AVC la masa, lesina si cade jos. Timp de 3-4 minute cat mi-a luat sa ajung la ea toata lumea a facut spatiu in jurul ei crezand ca este beata, faceau glume la adresa ei. Femeia aceea nu obisnuia sa bea alcool, iar jumatate din ei stiau asta. Eram la masa urmatoare. M-am ridicat, am cerut pe drum cunoscutilor cu care eram sa imi asigure loc in jur si sa opreasca lumea sa ma inunde cu apa si zahar. I-am scos mancarea din gura, intre timp era in stop cardiorespirator, am resuscitat-o cu masaj cardiac. Am chemat ambulanta. Dupa 2 minute, tatal meu dadea cu lingura in oameni ca sa ii indeparteze de mine si efectiv zbura zaharul prin aer. A plecat femeia cu ambulanta si fiul ei la spital. Cei de pe ambulanta au primit cu reticenta diagnosticul meu. A fost confirmat la ora 5 dimineata cand tatal mirelui s-a intors m-a luat la dans si mi-a multumit ca a ajuns cu ea in ora de aur la spital. Nu i-am mai spus de resuscitare. Femeia a trait inca 7 ani, varul meu a avut o nunta decenta.
    Lumea a uitat de eveniment in mai putin de 30 de minute. A fost neinteresant. Au dansat hore in prima jumatate de ora si apoi in perechi.
    Intrebari: cum face un om foarte productiv sa isi construiasca o echipa care sa reziste nivelului si ritmului propriu de lucru?
    De ce la acea nunta lumea a ignorat sau a uitat evenimentul?
    De ce este preferabil sa renunti la persoana prea performanta din echipa, in loc sa te folosesti de ceea ce poate face si sa salti in etapa urmatoare de crestere a companiei? De ce in asemenea situatii se mentine primul angajat al echipei si se renunta la omul superperformant?
    Multumesc

  • In echipa cu mentalitate comunista, cum probabil e des intalnita in Romania, echipa e ceva de genul “sprijiniti-va pe tarani”. Daca ar fi mentalitate capitalista, munca ta retribuita corect, fiind urmarita performanta individuala, nu ai de ce sa nu dai tot ce e mai bun din tine.

  • Salut Generale,
    Nu prea sunt eu cu laudele, mai ales în online,
    da’ după articolul ăsta al tău simt nevoia s-o fac.

    E atât de clară, de documentată şi de bine sintetizată
    informaţia despre ce înseamnă o echipă şi relaţiile din ea, încât cred că ar înţelege-o şi o maimuţă
    care face business cu banane.

    Bravo, eşti tare. Poate cel mai. 😉

  • Romi says:

    Salut Daniel !
    Eu cred că o explicație pentru comportamentul oamenilor ar consta în nivelul educației primite. Unii oameni chiar n-o primesc pentru că nu au de la cine (aici eu văd două cazuri : ori nu au părinții lângă ei, ori părinții lor sunt analfabeți funcțional).
    Legat de cele șapte puncte care ar combate difuzia de responsabilitate (îmi place termenul) cred că ar mai fi de fapt unul și anume comunicarea. Sau fiecare punct completat cu o reală comunicare.

  • IONEL STOICA says:

    cand sunt singur devin mult mai responsabil si eficient,intr-o echipa pierd timp verificand daca ceilalti au inteles si daca respecta termenul.

  • Rady says:

    Salut, Daniel!
    In primul rand povestea cu 911 – cazul Genovese, mi-a dat niste idei pe care am sa le pun in practica, iar legat de responsabilitati mi-ai adus aminte de niste vorbe ale unor profesori din facultate care cred ca se refera cam la acelasi lucru, astfel:
    – relatia student-profesor – ideal ar fi ca fiecare dintre cei doi sa fie responsabil, dar daca asta nu se intampla si totusi vrem sa avem rezultate atunci balanta se inclina intr-o parte sau alta si ori profesorul, ori studentul trebuie sa dea mai mult de 100%, poate chiar 200%;
    – facultatea absolvita fuctionand pe sistem militar, la sfarsit ni s-a spus ca cei care s-au ascuns in spatele grupului de acum nu pot sa o mai faca, cel putin la inceput, pentru o perioada.
    Difuzia responsabilitatii am constientizat-o abia acum, mai clar, intr-o asociatie din care fac parte si abia acum inteleg ca acesta este motivul pentru care lucrurile se misca incetisor.
    Multumesc pentru informatii!
    Inspiratie!

  • Gabriel says:

    Mulțumesc pentru informații, ai facut sa se lege anumite lucruri mai bine, mai ales la accidente unde fiecare se uita la altcineva sa faca ceva. Si legat de echipa cred acum inteleg unele acțiuni.

  • Antonela Pantea says:

    Are atat de mult sens pentru mine acum tot ce ai scris in acest articol! Am inceput recent un parteneriat cu cineva care imi seamana mult in stilul de lucru si dupa o perioada destul de scurta, am inceput sa simt ca nu mai sunt atat de responsabila cum eram cand lucram singura… Partenera mea de business preia tot mai mult din responsabilitati, iar eu parca nu mai mai implic atat de mult, pentru ca stiu ca va face ea. Chiar mi-am pus problema daca mai sunt atat de interesata de acest business. Sunt interesata, iar acum am inteles ce se intampla! Multumesc ca mi-ai deschis ochii!

  • Bee says:

    Un articol bun. Acum inteleg de ce majoriatea nu se implica cand e vorba de lucru in echipa.
    Succes in continuare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *